Codul de Procedura Penala





  Total rezultate:  Vezi rezultatele mai jos !!! 

PARTEA GENERALĂ

TITLUL I
REGULILE DE BAZĂ ŞI ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL

Capitolul I
SCOPUL ŞI REGULILE DE BAZĂ ALE PROCESULUI PENAL

Art. 1 Scopul procesului penal (1)Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. (2)Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

Art. 2 Legalitatea şi oficialitatea procesului penal (1)Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. (2)Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

Art. 3 Aflarea adevărului În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Art. 4 Rolul activ Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.

Art. 5 Garantarea libertăţii persoanei (1)În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. (2)Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. (3)Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. (4)Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege. (5)În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 51 Respectarea demnităţii umane Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.

Art. 52 Prezumţia de nevinovăţie Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 6 Garantarea dreptului de apărare (1)Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. (2)În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. (3)Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. (4)Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. (5)Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 7 Limba în care se desfăşoară procesul penal În procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română, în faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 8 Folosirea limbii oficiale prin interpret Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul II
ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Secţiunea I
Acţiunea penală

Art. 9 Obiectul şi exercitarea acţiunii penale (1)Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. (2)Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege. (3)Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal.

Art. 10 Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată (1)Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală; b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei; f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;. h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică. (2)În cazul prevăzut la lit. f), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior în condiţii legale. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 11 Clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea şi încetarea procesului penal Când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10: 1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune: a) clasarea, când nu există învinuit în cauză; b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)–e), când există învinuit sau inculpat în cauză; c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)–h), i1) şi j), când există învinuit sau inculpat în cauză. 2. În cursul judecăţii instanţa pronunţă: a) achitarea în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)–e); b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)–j). modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 12 Sesizarea altor organe decât cele judiciare În cazurile arătate în art. 10 lit. b), d) şi e), procurorul care dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanţa de judecată care pronunţă achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent.

Art. 13 Continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile ori de existenţă a unei cauze de nepedepsire (1)În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. (2)Dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)–e), procurorul dispune scoaterea de sub urmărire, iar instanţa de judecată pronunţă achitarea. (3)Dacă nu se constată vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. a)–e), procurorul dispune încetarea urmăririi penale, cu excepţia cazului prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. i), iar instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea II
Acţiunea civilă

Art. 14 Obiectul şi exercitarea acţiunii civile (1)Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. (2)Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. (3)Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile: a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. (4)De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. (5)Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, – potrivit legii civile. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 15 Constituirea ca parte civilă (1)Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente. (2)Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. (3)Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceeaşi cauză. (4)Acţiunea civilă este scutită de taxa de timbru.

Art. 16 Partea responsabilă civilmente (1)Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. (2)Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. (3)Partea responsabilă civilmente are, în ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat.

Art. 161 Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile (1)În cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii. (2)Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile. (3)În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute, pot fi administrate probe. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 17 Exercitarea din oficiu a acţiunii civile (1)Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. (2)În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. (3)Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 18 Susţinerea acţiunii civile de către procuror (1)Procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată. (2)Când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 19 Acţiunea adresată instanţei civile (1)Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune. (2)Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. (3)De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă. (4)Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 20 Cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile (1)Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. (2)În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probe noi că paguba şi daunele morale nu au fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă. (3)De asemenea, persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 21 Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori (1)Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia. (2)Dacă una dintre părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 22 Autoritatea hotărârii penale în civil şi efectele hotărârii civile în penal (1)Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. (2)Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Secţiunea III
Părţile în procesul penal

Art. 23 Inculpatul Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.

Art. 24 Alte părţi în procesul penal (1)Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată. (2)Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. (3)Persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente.

TITLUL II
COMPETENŢA

Capitolul I
FELURILE COMPETENŢEI

Secţiunea I
Competenţa după materie şi după calitatea persoanei

Art. 25 Competenţa judecătoriei (1)Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. (2)Judecătoria soluţionează şi alte cazuri anume prevăzute de lege. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 26 Competenţa tribunalului militar Tribunalul militar: 1. judecă în primă instanţă: a) infracţiunile prevăzute în art. 331–352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe; b)abrogată. 2. judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 27 Competenţa tribunalului Tribunalul: 1. judecă în primă instanţă: a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174–177, art. 179,art. 189 alin. 3–5, art. 197 alin. 3, art. 211 alin. 3, art. 212 alin. 3, art. 215 alin. 5, art. 254,art. 255,art. 257,art. 266–270, art. 2791,art. 312 şi art. 317, precum şi infracţiunea de contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive; b) infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei; c)abrogată; d) infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri; e) infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar; e1) infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare. f) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa; 2. abrogat; 3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; 4. soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 190/2005 – pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană din 21 noiembrie 2005, M. Of. 1179/2005; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Ordonanţă de urgenţă nr. 58/2002 – privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 23 mai 2002, M. Of. 351/2002; Ordonanţă de urgenţă nr. 207/2000 – privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, M. Of. 594/2000; Ordonanţă de urgenţă nr. 207/2000 – privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, M. Of. 594/2000;

Art. 28 Competenţa tribunalului militar teritorial Tribunalul militar teritorial: 1. judecă în primă instanţă: a) infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a)–e1), săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de militari până la gradul de colonel inclusiv; b) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa; 2. abrogat; 3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalul militar în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de tribunalul militar în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; 4. soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 281 Competenţa Curţii de Apel Curtea de Apel: 1. judecă în primă instanţă: a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155–173 şi infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale; a1) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 2531, art. 273–276 când s-a produs o catastrofă de cale ferată şi art. 356–361; b) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi; b1) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; b2) infracţiunile săvârşite de magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; b3) infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului. c)abrogată; d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa; e) abrogată. f) abrogată. 2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale; 3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; 4. soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau între judecătorii şi tribunale din circumscripţia sa ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite aflate în circumscripţia Curţii, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. 5. soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în străinătate. 6. soluţionează cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013; Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 79/2007 – pentru modificarea art. 281 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 26 martie 2007, M. Of. 225/2007; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Lege nr. 756/2001 – asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate din 27 decembrie 2001, M. Of. 2/2002; Lege nr. 296/2001 – privind extrădarea din 7 iunie 2001, M. Of. 326/2001;

Art. 282 Competenţa Curţii Militare de Apel Curtea Militară de Apel: 1. judecă în primă instanţă: a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155–173 şi art. 356–361, săvârşite de militari; b) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe; c) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa; 2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale; 3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalul militar în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului militar teritorial, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; 4. soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele militare şi tribunalele militare teritoriale ori între tribunalele militare din raza de competenţă a unor tribunale militare teritoriale diferite, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. 5. soluţionează cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013; Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 29 Competenţa Curţii Supreme de Justiţie Curtea Supremă de Justiţie: 1. judecă în primă instanţă: a) infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi europarlamentari; b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului; c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale; d) infracţiunile săvârşite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii; e) infracţiunile săvârşite de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; f) infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori; g) alte cauze date prin lege în competenţa sa; 2. ca instanţă de recurs, judecă: a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, precum şi alte cazuri prevăzute de lege; 3. judecă recursurile în interesul legii; 4. abrogat; 5. soluţionează: a) conflictele de competenţă în cazurile în care Curtea Supremă de Justiţie este instanţa superioară comună; b) cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt; c) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege; d) alte cazuri anume prevăzute de lege. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013; Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea II
Competenţa teritorială

Art. 30 Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în ţară (1)Competenţa după teritoriu este determinată de: a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea; b) locul unde a fost prins făptuitorul; c) locul unde locuieşte făptuitorul; d) locul unde locuieşte persoana vătămată. (2)Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit alin. 1, în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală. (3)Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal. (4)Prin „locul săvârşirii infracţiunii“ se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 31 Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în străinătate (1)Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, iar fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. (2)Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. (3)Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. (4)Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută în alin. 1, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea III
Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate

Art. 32 Reunirea cauzelor În caz de indivizibilitate sau de conexitate, judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă.

Art. 33 Cazurile de indivizibilitate Este indivizibilitate: a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane; b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act; c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

Art. 34 Cazurile de conexitate Este conexitate: a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori; c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni; d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

Art. 35 Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate (1)În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. (2)Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei civile. (3)Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad cu instanţa militară. (4)Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. (5)Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar dacă competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 36 Instanţa competentă a hotărî reunirea cauzelor (1)Reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa căreia îi revine competenţa de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 35. (2)În cazul prevăzut în art. 35 alin. 3, reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa militară, care trimite dosarul instanţei civile căreia îi revine competenţa. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 37 Cazuri speciale (1)În cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. a) şi b), precum şi în cele de conexitate, cauzele sunt reunite dacă ele se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţarea hotărârii cu trimitere de către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către instanţa de recurs. (2)Cauzele se reunesc şi la instanţele de apel, precum şi la cele de recurs, de acelaşi grad, dacă se află în acelaşi stadiu de judecată. (3)În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c) cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna.

Art. 38 Disjungerea În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a), precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat.

Secţiunea IV
Dispoziţii comune

Art. 39 Excepţii de necompetenţă (1)Excepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive. (2)Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată. (3)Excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părţi, sau puse în discuţia părţilor din oficiu.

Art. 40 Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului (1)Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când: a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; b) s-a dat o hotărâre în primă instanţă. (2)Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 41 Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării (1)Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca chiar dacă constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. (2)Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.

Art. 42 Declinarea de competenţă (1)Instanţa de judecată care îşi declină competenţa trimite dosarul instanţei de judecată arătată ca fiind competentă prin hotărârea de declinare. (2)Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. (3)În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. (4)Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului.

Art. 43 Conflictul de competenţă (1)Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină competenţa, conflictul pozitiv sau negativ de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună. (2)Când conflictul de competenţă se iveşte între o instanţă civilă şi una militară, soluţionarea conflictului este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie. (3)Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa. (4)În toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi. (5)Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă judecata se suspendă. (6)Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă. (7)Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de competenţă cu citarea părţilor. (8)Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună trimite dosarul instanţei superioare comune. (9)Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe. (10)Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 42 alin. 2.

Art. 44 Chestiuni prealabile (1)Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe. (2)Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. (3)Hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.

Art. 45 Dispoziţii care se aplică la urmărirea penală (1)Dispoziţiile cuprinse în art. 30–36, 38, 40, 42 şi 44 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. (11)Prevederile art. 35 alin. 4 nu se aplică în faza de urmărire penală. (12)Declinarea de competenţă se dispune prin ordonanţă. (2)Când nici unul din locurile arătate în art. 30 alin. 1 nu este cunoscut, competenţa revine organului de urmărire penală care a fost mai întâi sesizat. (3)În caz de sesizări simultane, precăderea se stabileşte în ordinea enumerării de la art. 30 alin. 1. (4)Dacă în raport cu vreunul din criteriile arătate în art. 30 alin. 1 sunt competente mai multe organe de urmărire penală, competenţa revine organului care a fost mai întâi sesizat. (41)În caz de indivizibilitate sau conexitate între infracţiuni pentru care competenţa aparţine Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, competenţa de a efectua urmărirea penală în cauza reunită aparţine organului de urmărire penală specializat mai întâi sesizat. Dispoziţia nu este aplicabilă în situaţia în care s-a dispus disjungerea cu privire la infracţiunea care atrage competenţa celeilalte structuri. (5)Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în condiţiile prevăzute în art. 31 se efectuează de către organul de urmărire penală din raza teritorială a instanţei competente să judece cauza. (6)Conflictul de competenţă între doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul II
INCOMPATIBILITATEA ŞI STRĂMUTAREA

Secţiunea I
Incompatibilitatea

Art. 46 Rudenia între judecători Judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al patrulea inclusiv, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 47 Judecător care s-a pronunţat anterior (1)Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs. (2)De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 48 Alte cauze de incompatibilitate (1)Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă: a) a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale; b) a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi; c) a fost expert sau martor; d) există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată. e) soţul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale; f) este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia; g) există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv; h) este tutore sau curator al uneia dintre părţi; i) a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul acesteia. (2)Judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda ori afinul său până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi cauze. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 49 Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului (1)Dispoziţiile art. 46 se aplică procurorului şi magistratului-asistent sau, după caz, grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată. (2)Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 48 alin. 1 lit. b)–i) şi alin. 2 se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală, magistratului-asistent şi grefierului de şedinţă. (3)Procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac. (4)Persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 50 Abţinerea (1)Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. (2)Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.

Art. 51 Recuzarea (1)În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate. (2)Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat şi a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată. (3)Nerespectarea condiţiilor prevăzute în alin. 2 sau recuzarea aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat. (4)Completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 52 Procedura de soluţionare în cursul judecăţii (1)Abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat. (2)Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se cere. (3)Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art. 46 şi 49 alin. 1, instanţa, admiţând recuzarea, stabileşte care dintre persoanele arătate în menţionatele texte nu va lua parte la judecarea cauzei. (4)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. (5)Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu se poate alcătui completul potrivit alin. 1, abţinerea sau recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. În cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea şi, din cauza abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanţa competentă să soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat abţinerea sau recuzarea. (51)Este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării. (6)Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac. (7)Abrogat. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgentă nr. 55/2004 – pentru modificarea Codului de procedură penală din 25 iunie 2004, M. Of. 592/2004; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 53 Procedura de soluţionare în cursul urmăririi penale (1)În cursul urmăririi penale, asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează cercetarea penală ori a procurorului se pronunţă procurorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior. (2)Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale. (3)Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă. (4)Cererea de recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior. (5)Abţinerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor din alin. 3 şi 4, care se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 54 Incompatibilitatea expertului şi interpretului (1)Dispoziţiile art. 48, 50, 51, 52 şi 53 se aplică în mod corespunzător expertului şi interpretului. (2)Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauză. Calitatea de martor are întâietate. (3)Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare.

Secţiunea II
Strămutarea judecării cauzei penale

Art. 55 Temeiul strămutării (1)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, în cazul în care imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul al patrulea inclusiv printre judecători ori procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de Curtea Militară de Apel, fiind aplicabile, în mod corespunzător, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel. (2)În cursul judecăţii strămutarea poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 56 Cererea şi efectele ei (1)Cererea de strămutare se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente şi trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea se alătură la aceasta, când sunt deţinute de partea care cere strămutarea. (2)În cerere se face menţiune dacă în cauză se găsesc arestaţi. (3)Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă numai de către completul de judecată învestit cu judecarea cererii de strămutare. (4)Abrogat. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 57 Procedura de informare (1)Preşedintele curţii de apel competente cere, pentru lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. (2)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă a soluţiona cererea, când aceasta este instanţa ierarhic superioară, solicită informaţii Ministerului Justiţiei. (3)În cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de informaţii este facultativă. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013;

Art. 58 Înştiinţarea părţilor (1)Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. (2)În informaţiile trimise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel se face menţiune expresă despre efectuarea încunoştinţărilor, ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora. (3)Când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestaţi, preşedintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013;

Art. 59 Examinarea cererii (1)Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică. (2)Când părţile se înfăţişează, se ascultă şi concluziile acestora. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 60 Soluţionarea cererii (1)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de strămutare prin sentinţă motivată. (2)În cazul în care găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele din circumscripţia sa de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea. (3)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza. (4)Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate, de îndată, despre admiterea cererii de strămutare. (5)Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. (6)Sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013; Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 61. Repetarea cererii Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013;

Art. 611. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei (1)Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. (2)Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curţii de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizate în cazul în care se va emite rechizitoriul. (3)Dispoziţiile art. 55 alin. 1, art. 56 alin. 1 şi 2 şi art. 61 se aplică în mod corespunzător. (4)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile. (5)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea, după caz, a unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. (6)Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea nu este supusă niciunei căi de atac. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

TITLUL III
PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ

Capitolul I
DISPOZIŢII GENERALE

Art. 62 Lămurirea cauzei prin probe În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.

Art. 63 Probele şi aprecierea lor (1)Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. (2)Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 64 Mijloacele de probă (1)Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. (2)Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 65 Sarcina administrării probelor (1)Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. (2)La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.

Art. 66 Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor (1)Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. (2)În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 67 Concludenţa şi utilitatea probei (1)În cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere administrarea lor. (2)Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă. (3)Admiterea sau respingerea cererii se face motivat.

Art. 68 Interzicerea mijloacelor de constrângere (1)Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe. (2)De asemenea, este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

Art. 681 Indicii temeinice Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Capitolul II
MIJLOACELE DE PROBĂ

Secţiunea I
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

Art. 69 Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Art. 70 Întrebări şi lămuriri prealabile (1)Învinuitul sau inculpatul, înainte de a fi ascultat, este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresa la care locuieşte efectiv, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. (2)Învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. (3)Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declaraţie, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. (4)Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi obligaţia să anunţe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 71 Modul de ascultare (1)Fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat. (2)În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi. (3)Învinuitul sau inculpatul este mai întâi lăsat să declare tot ce ştie în cauză. (4)Ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta Ie-a dat anterior în cauză. (5)Învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut.

Art. 711 Condiţii ale ascultării învinuitului sau inculpatului Dacă, în timpul ascultării învinuitului sau inclupatului, acesta acuză simptomele unei boli care i-ar putea pune viaţa în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 72 Întrebări cu privire la faptă (1)După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce. De asemenea, este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună. (2)În cursul judecăţii dispoziţiile art. 323 alin. 2 şi 3 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 73 Consemnarea declaraţiilor (1)Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris. În fiecare declaraţie se vor consemna, totodată, ora începerii şi ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă cere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. (2)Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. (3)Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret. (4)Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile arătate în prezentul articol. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 74 Ascultarea învinuitului sau inculpatului la locul unde se află Ori de câte ori învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea II Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente

Art. 75 Declaraţiile celorlalte părţi din proces Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Art. 76 Explicaţii prealabile (1)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă. (2)Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, că se poate constitui parte civilă. De asemenea, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 77 Modul de ascultare Ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 771 Modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate şi a părţii civile (1)În cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea părţii vătămate ori a părţii civile sau a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul ori, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la locul unde se află organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, în locul în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare. (2)La solicitarea organului judiciar sau a părţii vătămate ori a părţii civile ascultate în condiţiile prevăzute în alin. 1, la luarea declaraţiei poate participa un consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care are obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoştinţă în timpul audierii. Organul judiciar are obligaţia să aducă la cunoştinţa părţii vătămate sau a părţii civile dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. (3)Partea vătămată sau partea civilă poate fi ascultată prin intermediul unei reţele video şi audio. (4)În cursul judecăţii, părţile şi apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, părţii vătămate sau părţii civile ascultate în condiţiile alin. 1–3. Întrebările se pun în ordinea prevăzută în art. 323 alin. 2. Preşedintele completului respinge întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării cauzei. (5)Declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, ascultată în condiţiile arătate în alin. 1–3, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă, fiind semnată de organul judiciar, de partea vătămată sau partea civilă ascultată, precum şi de consilierul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor prezent la ascultarea acesteia, depunându-se la dosarul cauzei. (6)Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, în original, sigilat cu sigiliul parchetului ori, după caz, al instanţei de judecată, se păstrează la sediul acestora. (7)Dispoziţiile art. 75–77 şi ale art. 865se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Secţiunea III
Declaraţiile martorilor

Art. 78 Martorul Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor.

Art. 79 Ascultarea persoanei obligate a păstra secretul profesional (1)Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul. (2)Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi.

Art. 80 Ascultarea soţului şi a rudelor apropiate (1)Soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. (2)Organele judiciare vor aduce aceasta la cunoştinţă persoanelor arătate în alineatul precedent, de îndată ce au fost îndeplinite dispoziţiile alin. 3 din art. 84.

Art. 81 Martor minor Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare.

Art. 82 Persoana vătămată Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată.

Art. 83 Obligaţia de prezentare Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei.

Art. 84 Întrebări prealabile (1)Martorul este întrebat mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie. (2)În caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de probă. (3)Martorul va fi apoi întrebat dacă este soţ sau rudă a vreuneia dintre părţi şi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii.

Art. 85 Jurământul martorului (1)Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“ (2)În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie. (3)Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. (4)Martorului de altă religie decât cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu“. (5)Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu“. (6)Situaţiile la care se referă alin. 3, 4 şi 5 se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor. (7)După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute în alin. 5, se va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. (8)Despre toate acestea se face menţiune în declaraţia scrisă. (9)Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ; i se atrage însă atenţia să spună adevărul.

Art. 86 Modul şi limitele ascultării martorului (1)Martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea. (2)După ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate. (3)Dispoziţiile art. 71–74 se aplică în mod corespunzător şi la ascultarea martorului.

Art. 861 Protecţia datelor de identificare a martorului (1)Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar. (2)Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite. (3)Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus măsura. (4)Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în condiţii de strictă confidenţialitate. (5)În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului. (6)Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal al procurorului potrivit art. 862alin. 5, precum şi declaraţia martorului, consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, potrivit art. 862alin. 6, teza I, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. (7)Pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire. (8)Dispoziţiile prevăzute în alin. 1–6 se aplică şi experţilor. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 862 Modalităţi speciale de ascultare a martorului (1)În situaţiile prevăzute în art. 861, procurorul sau, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală ori în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare. (2)La solicitarea organului judiciar sau a martorului ascultat în condiţiile alin. 1, la luarea declaraţiei poate participa un consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care are obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoştinţă în timpul audierii. Organul judiciar are obligaţia să aducă la cunoştinţa martorului dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. (3)Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. (31)În cazul judecăţii, părţile şi apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, martorului ascultat în condiţiile alin. 1–3. Întrebările se pun în ordinea prevăzută în art. 323 alin. 2. Preşedintele completului respinge întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării cauzei sau pot conduce la identificarea martorului. (4)Declaraţia martorului ascultat, în condiţiile arătate în alin. 1–31, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă. (5)În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. (6)În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanţă, în condiţiile prevăzute în alin. 5. (7)Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţiile prevăzute în alin. 5. Suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale va fi înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi va fi păstrat în aceleaşi condiţii. (8)Dispoziţiile art. 78, 85 şi ale art. 86 alin. 1 şi 2 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 863 Verificări privind mijloacele de ascultare a martorilor Abrogat. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 864 Audierea martorilor sub 16 ani în anumite cauze În cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată, admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video, în condiţiile art. 862alin. 2, 4, 5 şi 7. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 865 Protejarea deplasărilor martorului (1)Procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori, după caz, instanţa de judecată poate dispune ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa martorului ori să-i asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la sediul parchetului sau al instanţei şi înapoi la domiciliu sau la reşedinţă. (2)Măsurile prevăzute în alin. 1 vor fi ridicate de procuror sau, după caz, de instanţă, când se constată că pericolul care a impus luarea lor a încetat. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea IV
Confruntarea

Art. 87 Obiectul confruntării Când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.

Art. 88 Procedura confruntării (1)Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic. (2)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. (3)Declaraţiile date de persoanele confruntate se consemnează în proces-verbal.

Secţiunea V
Înscrisurile

Art. 89 Mijloacele de probă scrise Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Art. 891 Formularele în care urmează să se consemneze orice declaraţie, în faza de urmărire penală, vor fi prealabil înregistrate şi înseriate, ca formulare cu regim special, iar după completare vor fi introduse în dosarul cauzei. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 90 Procesul-verbal ca mijloc de probă (1)Procesele-verbale încheiate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată sunt mijloace de probă. (2)De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.

Art. 91 Cuprinsul şi forma procesului-verbal (1)Procesul-verbal trebuie să cuprindă: a) data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a terminat încheierea procesului-verbal; b) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; c) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există; d) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate; e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora; f) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale. (2)Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele arătate la lit. c) şi e). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

SECŢIUNEA V1
Interceptările şi înregistrările audio sau video

Art. 911 Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare (1)Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. (2)Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător. (3)Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta. (4)Autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. (5)Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile. (6)Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. 1 şi 2. (7)Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanţa care a emis autorizaţia. (8)La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării. (9)Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 912 Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea (1)Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 911sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal. (2)În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 911alin. 1, 2 şi 8 ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 11, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore. (3)În termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 2, procurorul prezintă ordonanţa, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările şi înregistrările efectuate şi un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanţa este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile art. 911alin. 1–3 şi 8. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanţei. (4)Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei, acestea vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. (5)Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 911alin. 1 şi 2. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 913 Certificarea înregistrărilor (1)Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliţiei judiciare delegat de procuror, în care se menţionează autorizaţia dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea. (2)Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar dispoziţiile art. 97 alin. 3 se aplică în mod corespunzător. Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. (3)La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei. (4)La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora. (5)Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înştiinţeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi se păstrează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens. (6)După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condiţiile prevăzute în art. 912alin. 5 şi numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului. (7)Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original şi copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condiţiile prevăzute în art. 912alin. 5, cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 914 Alte înregistrări Dispoziţiile art. 911–913 se aplică în mod corespunzător şi în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 915 Înregistrările de imagini Dispoziţiile art. 911şi 912 se aplică în mod corespunzător şi în cazul înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută în art. 913, cu excepţia redării în formă scrisă, după caz.

Art. 916 Verificarea mijloacelor de probă (1)Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu. (2)Înregistrările prevăzute în prezenta secţiune, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea VI
Martorii asistenţi

Art. 92 Prezenţa martorilor asistenţi (1)Când legea prevede că la efectuarea unui act procedural este necesară prezenţa unor martori asistenţi, numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi. (2)Nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză şi cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural.

Art. 93 Stabilirea identităţii martorilor asistenţi Organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezenţa martorilor asistenţi este obligat să constate şi să consemneze în procesul-verbal pe care îl încheie date privind identitatea martorilor asistenţi, menţionând şi observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi să le facă cu privire la cele constatate şi la desfăşurarea operaţiilor la care asistă.

Secţiunea VII
Mijloacele materiale de probă

Art. 94 Obiectele ca mijloc de probă Obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, sunt mijloace materiale de probă.

Art. 95 Corpuri delicte Sunt de asemenea mijloace materiale de probă obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.

Secţiunea VIII
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri. Efectuarea percheziţiilor

Art. 96 Ridicarea de obiecte şi înscrisuri Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

Art. 97 Predarea obiectelor şi înscrisurilor (1)Orice persoană fizică sau persoană juridică, în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte şi să-l predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora. (2)Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia. (3)Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 98 Reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor (1)Instanţa de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul judecăţii, poate dispune ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să predea scrisorile, telegramele şi oricare altă corespondenţă, ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect. (11)Măsura prevăzută în alin. 1 se dispune dacă sunt întrunite condiţiile arătate în art. 911alin. 1 şi potrivit procedurii acolo prevăzute. (12)Reţinerea şi predarea scrisorilor, telegramelor şi a oricăror alte corespondenţe ori obiecte la care se referă alin. 1 pot fi dispuse, în scris, în cazuri urgente şi temeinic justificate şi de procuror, care este obligat să informeze de îndată despre aceasta instanţa. (2)Corespondenţa şi obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 99 Ridicarea silită de obiecte sau de înscrisuri (1)Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ridicarea silită. (2)În cursul judecăţii dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală.

Art. 100 Percheziţia (1)Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia. (2)Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. (3)Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii. În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară se dispune de judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (4)Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie. (41)În baza încheierii, judecătorul emite de îndată autorizaţia de percheziţie, care trebuie să cuprindă: a) denumirea instanţei; b) data, ora şi locul emiterii; c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis autorizaţia de percheziţie; d) perioada pentru care s-a emis autorizaţia; e) locul unde urmează a se efectua percheziţia; f) numele persoanei la domiciliul sau reşedinţa căreia se efectuează percheziţia; g) numele învinuitului sau inculpatului. (42)Autorizaţia poate fi folosită o singură dată. (5)Percheziţia corporală sau asupra vehiculelor poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător. (6)Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 101 Percheziţia domiciliară în cursul urmăririi penale Percheziţia dispusă în cursul urmăririi penale, potrivit art. 100, se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători operativi. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 102 Percheziţia domiciliară în cursul judecăţii (1)Instanţa poate proceda la efectuarea percheziţiei cu ocazia unei cercetări locale. (2)În celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de judecată de a se efectua o percheziţie se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia.

Art. 103 Timpul de efectuare a percheziţiei Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot face între orele 6,00–20,00, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local public. Percheziţia începută între orele 6,00–20,00 poate continua şi în timpul nopţii. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 104 Procedura percheziţiei (1)Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător. (2)Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa persoanei de la care se ridică obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. (3)Aceste operaţiuni se efectuează de organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi. (4)Când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. (5)Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la percheziţie. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 105 Efectuarea percheziţiei domiciliare (1)Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta. (2)Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită; obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică totdeauna. (3)Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice.

Art. 106 Efectuarea percheziţiei corporale (1)Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, cu respectarea dispoziţiilor art. 104 alin. 1, sau de persoana desemnată de acest organ. (2)Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată.

Art. 107 Identificarea şi păstrarea obiectelor (1) Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează. (2) Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii. (3) Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode. (4) Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia din persoanele arătate în art. 108 alin. final.

Art. 108 Procesul-verbal de percheziţie şi de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor (1)Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se întocmeşte proces-verbal. (2)Procesul-verbal trebuie să cuprindă, în afară de menţiunile prevăzute în art. 91, şi următoarele menţiuni: locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute. (3)În procesul-verbal se face menţiune şi despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi de acelea care au fost lăsate în păstrare. (4)Copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui.

Art. 109 Măsuri privind obiectele ridicate (1)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, ataşate la dosar sau păstrate în alt mod. (2)Obiectele şi înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. În acest caz fotografiile se vizează şi se ataşează la dosar. (3)Până la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul. (4)Obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie. (5)Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Art. 110 Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt dintre acelea arătate în art. 165 alin. 2 şi dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se valorifică potrivit dispoziţiilor acelui articol.

Art. 111 Dispoziţii speciale privind unităţile publice şi alte persoane juridice Dispoziţiile din prezenta secţiune se aplică în mod corespunzător şi atunci când actele procedurale se efectuează la o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal sau la o altă persoană juridică, dispoziţii care se completează după cum urmează: a) organul judiciar se legitimează şi, după caz, înfăţişează reprezentantului unităţii publice sau al altei persoane juridice autorizaţia dată; b) ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului unităţii; c) atunci când este obligatorie prezenţa martorilor asistenţi, aceştia pot face parte din personalul unităţii; d) copie de pe procesul-verbal se lasă reprezentantului unităţii. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea IX
Constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală

Art. 112 Folosirea unor specialişti (1)Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice. (2)Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.

Art. 113 Obiectul şi materialul constatării tehnico-ştiinţifice (1)Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. (2)Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control. (3)Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor.

Art. 114 Constatarea medico-legală (1)În caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această constatare. (2)Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului.

Art. 115 Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală (1)Operaţiile şi concluziile constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-un raport. (2)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, dacă apreciază că raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, sau efectuarea unei expertize. (3)Când refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legale este dispusă de instanţa de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.

Secţiunea X
Expertizele

Art. 116 Ordonarea efectuării expertizei Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.

Art. 117 Expertiza obligatorie (1)Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. (2)Expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie. (3)De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.

Art. 118 Procedura expertizei (1)Expertiza se efectuează potrivit dispoziţiilor din prezentul cod, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Dispoziţiile art. 113 se aplică în mod corespunzător. (2)Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, cu excepţia expertizei prevăzute în art. 119 alin. 2. (3)Fiecare dintre părţi are dreptul să ceară ca un expert recomandat de ea să participe la efectuarea expertizei.

Art. 119 Experţi oficiali (1)Dacă există experţi medico-legali sau experţi oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta. (2)Când expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei. (3)Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi dea părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora.

Art. 120 Lămuriri date expertului şi părţilor (1)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părţile, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţă. (2)La termenul fixat se aduce la cunoştinţă părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. (3)Părţile mai sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. (4)După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoştinţându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile. (5)Abrogat. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 121 Drepturile expertului (1)Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de urmărire. (2)Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei. (3)Părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare.

Art. 122 Raportul de expertiză (1)După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris. (2)Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. (3)Raportul de expertiză se depune la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei.

Art. 123 Conţinutul raportului Raportul de expertiză cuprinde: a) partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei; b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert; c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.

Art. 124 Suplimentul de expertiză (1)Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către acelaşi expert, fie de către altul. (2)De asemenea, când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor. (3)Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.

Art. 125 Efectuarea unei noi expertize Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.

Art. 126 Lămuriri cerute la institutul de emisiune În cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă sau de alte valori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune.

Art. 127 Prezentarea scriptelor de comparaţie (1)În cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate ordona să fie prezentate scripte de comparaţie. (2)Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera. (3)Dacă scriptele se găsesc la un particular care nu este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte. (4)Scriptele de comparaţie trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi semnate de acela care le prezintă. (5)Organul de urmărire penală ori instanţa de judecată poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa, ori să scrie după dictarea ce i s-ar face. (6)Dacă învinuitul sau inculpatul refuză, se face menţiune în procesul-verbal.

Art. 1271 Ancheta socială în cazul expertizei psihiatrice a minorului În vederea întocmirii expertizei psihiatrice a minorului, autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială domiciliază minorul are obligaţia să efectueze ancheta socială la cererea unităţii sanitare de specialitate care efectuează expertiza. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Secţiunea XI
Folosirea interpreţilor

Art. 128 Cazurile şi procedura de folosire a interpreţilor (1)Când una dintre părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi asigură în mod gratuit folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ales de părţi; în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat, potrivit legii. (2)Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător şi în cazul când unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă limbă decât cea română. (3)Dispoziţiile art. 83, 84 şi 85 se aplică în mod corespunzător şi interpretului. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea XII
Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea

Art. 129 Cercetarea la faţa locului (1)Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită. (2)Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar. Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării. (3)Când învinuitul sau inculpatul este reţinut ori arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea. (4)Instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie. (5)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării.

Art. 130 Reconstituirea (1)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta. (2)Reconstituirea se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului. Dispoziţiile art. 129 alin. 2 se aplică în mod corespunzător.

Art. 131 Procesul-verbal de cercetare la faţa locului (1)Despre efectuarea cercetării la faţa locului se încheie proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective. (2)În caz de reconstituire a modului în care a fost săvârşită fapta, se consemnează amănunţit şi desfăşurarea reconstituirii. (3)În toate cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.

Secţiunea XIII
Comisia rogatorie şi delegarea

Art. 132 Condiţii pentru dispunerea comisiei rogatorii (1)Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze. (2)Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii. (3)Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad.

Art. 133 Conţinutul comisiei rogatorii (1)Rezoluţia sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună. (2)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.

Art. 134 Drepturile părţilor în cazul comisiei rogatorii (1)Când comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie. (2)Totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii. (3)Când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta.

Art. 135 Delegarea (1)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile arătate în art. 132, efectuarea unui act de procedură şi prin delegare. Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare. (2)Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător şi în caz de delegare.

TITLUL IV
MĂSURILE PREVENTIVE ŞI ALTE MĂSURI PROCESUALE

Capitolul I
MĂSURILE PREVENTIVE

Secţiunea I
Dispoziţii generale

Art. 136 Scopul şi categoriile măsurilor preventive (1)În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă. (2)Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. (3)Măsura prevăzută în alin. 1 lit. a) poate fi luată de organul de cercetare penală sau de procuror. (4)Măsurile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c) se pot lua de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii. (5)Măsura prevăzută în alin. 1 lit. d) poate fi luată de judecător. (6)Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii. (7)Liberarea provizorie se dispune de instanţa de judecată. (8)Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 137 Cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă (1)Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. (2)În cazul reţinerii şi arestării preventive, actul prin care se iau aceste măsuri trebuie să indice cazul prevăzut în art. 148, precum şi temeiurile concrete din care rezultă existenţa acestuia. (3)În cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, actul prin care se ia această măsură trebuie să indice temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 1371 Aducerea la cunoştinţă a motivelor luării măsurilor preventive şi a învinuirii (1)Persoanei reţinute sau arestate i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen. Învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (2)Când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştinţează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal. (3)Cel reţinut poate să ceară să fie încunoştinţat despre măsura luată un membru de familie sau una dintre persoanele arătate în alin. 2. Atât cererea celui reţinut, cât şi încunoştinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă organul de cercetare penală apreciază că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl informează pe procuror, care va decide cu privire la înştiinţarea solicitată de reţinut. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 138 Sesizarea procurorului pentru luarea unor măsuri preventive (1)Dacă organul de cercetare penală consideră că este cazul să se ia una dintre măsurile prevăzute în art. 136 alin. 1 lit. b)–d), înaintează în acest sens un referat motivat procurorului. (2)În cazul măsurilor prevăzute în art. 136 alin. 1 lit. b) şi c), procurorul este obligat să se pronunţe în termen de 24 de ore. (3)În cazul măsurii prevăzute în art. 136 alin. 1 lit. d), procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procedează, după caz, potrivit art. 146 sau 1491. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 139 Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive (1)Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. (2)Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză. (3)În cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive. (31)Când măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciază că informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanţa. (32)Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii. (33)Abrogat. (34)Abrogat. (35)Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. b) şi c). (4)Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-şi decline competenţa. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1391 Tratamentul medical sub pază permanentă În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii Publice. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Art. 140 Încetarea de drept a măsurilor preventive (1)Măsurile preventive încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la expirarea termenului prevăzut în art. 160b alin. 1, dacă instanţa nu a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în acest termen; b) în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare. (2)Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinurii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. (3)În cazurile prevăzute la alin. 1 şi 2, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia, potrivit competenţelor prevăzute de lege, să constate încetarea de drept a măsurii preventive trimiţând, în vederea punerii de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitiv sau ordonanţă ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1401 Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reţinerii (1)Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 278 alin. 1 şi 2. (2)Procurorul se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. (3)Când consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1402 Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive prevăzute în art. 136 lit. b) şi c) (1)Împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. (2)Plângerea se va soluţiona în camera de consiliu. (3)Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii. (4)Participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie. (5)Dosarul va fi înaintat instanţei în termen de 24 de ore, iar plângerea se soluţionează în termen de 3 zile. (6)Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere. (7)Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei. (8)Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive, nu este suspensivă de executare. (9)Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1403 Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de judecător în cursul urmăririi penale privind măsurile preventive (1)Împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac. (2)Abrogat. (3)Învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei de recurs şi va fi ascultat în prezenţa apărătorului său. În cazul în care învinuitul sau inculpatul se află internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii, nu poate fi adus în faţa judecătorului sau când, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa acestuia, dar numai în prezenţa apărătorului său, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. (4)Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie. (5)Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului, şi în 3 zile, în cazul arestării inculpatului. (6)Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere. (7)Când apreciază că măsura preventivă este nelegală sau nu este justificată, instanţa de recurs o revocă, dispunând, în cazul arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză. (8)Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare. (9)Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 141 Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive (1)Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii prin care se dispune menţinerea arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac. (2)Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. (3)Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 142 Ţinerea separată a unor categorii de infractori În timpul reţinerii şi arestării, minorii se ţin separat de majori, iar femeile separat de bărbaţi.

Secţiunea II
Reţinerea

Art. 143 Condiţiile reţinerii (1)Măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. (2)Organul de cercetare penală este obligat să îl încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii. (3)Procurorul sau organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. (4)Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 144 Durata reţinerii (1)Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. (11)În situaţia în care reţinerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală, termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanţei. (2)În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. (3)Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, o dată cu încunoştinţarea la care se referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului prevăzut în alin. 1, potrivit art. 146. (4)Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea III
Obligarea de a nu părăsi localitatea

Art. 145 Conţinutul măsurii (1)Măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1. (11)Pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura; d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. (12)Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de organul judiciar, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. (2)În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzute în alin. 1 nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Dispoziţiile art. 1402se aplică în mod corespunzător. Durata maximă a măsurii prevăzute în alin. 1 în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. (21)Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii judecătorului ori a instanţei de judecată se comunică, în aceeaşi zi, învinuitului sau inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor care îi revin. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii. (22)În cuprinsul ordonanţei sau încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte şi se atrage atenţia acestuia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive. (23)Dacă pe durata obligării de a nu părăsi localitatea au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie înlocuirea sau încetarea celor existente, procurorul sau instanţa dispune aceasta prin ordonanţă sau încheiere motivată. Dispoziţiile alin. 21 şi alin. 22 se aplică în mod corespunzător. (3)În caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor, măsura obligării de a nu părăsi localitatea va fi înlocuită cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Organul de poliţie desemnat de organul judiciar care a dispus măsura verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către învinuit sau inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, sau instanţa, în cursul judecăţii. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

SECŢIUNEA III1
Obligarea de a nu părăsi ţara

Art. 1451 Obligarea de a nu părăsi ţara (1)Măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. (2)Dispoziţiile art. 145 se aplică în mod corespunzător şi în cazul obligării de a nu părăsi ţara. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea IV
Arestarea preventivă

§1.
Arestarea învinuitului

Art. 146 Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale (1)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului. (2)Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (3)La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului reţinut. (4)Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. (5)Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. (6)Dispoziţiile art. 1491alin. 6 şi ale art. 150 se aplică în mod corespunzător. (7)Participarea procurorului este obligatorie. (8)După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată. (9)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, judecătorul dispune, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a învinuitului pe o durată ce nu poate depăşi 10 zile. (10)Totodată, judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a)–c), e) şi j), precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia. (11)Dispoziţiile art. 152 alin. 1 se aplică în mod corespunzător. (111)În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părăsi ţara. (12)Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 147 Arestarea învinuitului la instanţa de judecată Instanţa de judecată, în situaţiile arătate în partea specială, titlul II, poate dispune arestarea învinuitului în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 146. Când s-a dispus arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului, Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare.

§2.
Arestarea inculpatului

Art. 148 Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului (1)Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri: a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei; a1) inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri; b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă; c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; d) inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune; e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta; f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. (2)În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a)–e), măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 149 Durata arestării inculpatului (1)Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare. (2)Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent. (3)Abrogat. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1491 Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale (1)Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului. (2)Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, întocmită de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (3)Cu ocazia prezentării dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a inculpatului arestat sau reţinut. (4)Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. (5)Inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. (6)În cazul în care inculpatul se află în stare de reţinere sau de arestare potrivit art. 146 şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţa majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii. (7)Dispoziţiile art. 150 se aplică în mod corespunzător. (8)Participarea procurorului este obligatorie. (9)Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată. (10)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, judecătorul dispune, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a inculpatului pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile. (11)Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. (12)Dispoziţiile art. 146 alin. 10 şi 111 şi ale art. 152 alin. 1 se aplică în mod corespunzător. (13)Împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. (14)Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică şi în cazul în care procurorul pune în mişcare acţiunea penală înainte de expirarea duratei mandatului de arestare a învinuitului. Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 150 Ascultarea inculpatului (1)Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecata ori se află în una dintre situaţiile prevăzute în art. 1491alin. 6. (2)În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 151 Conţinutul mandatului de arestare (1)După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de la prima instanţă sau, după caz, preşedintele completului de la instanţa de recurs emite de îndată mandatul de arestare preventivă. (2)Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei. (3)În mandatul de arestare trebuie să se arate: a) instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului; b) data şi locul emiterii; c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; d) datele privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art. 70, şi codul numeric personal; e) arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii; f) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; g) temeiurile concrete care determină arestarea; h) ordinul de a fi arestat inculpatul; i) indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat; j) semnătura judecătorului. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003;

Art. 152 Executarea mandatului[11] (1)Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere o dată cu arestatul. (2)Când măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului potrivit art. 150, mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de poliţie, pentru executare. (3)Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al mandatului şi o conduce la judecătorul care a emis mandatul. (31)În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. (4)Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică obiecţii care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 153 Obiecţii în ceea ce priveşte identitatea (1)Dacă cel arestat ridică obiecţii în contra executării mandatului numai în ceea ce priveşte identitatea, este condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit, care, dacă este necesar, cere relaţii judecătorului care a emis mandatul. (2)Până la rezolvarea obiecţiilor, instanţa, dacă apreciază că nu există pericol de dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a executat mandatul. (3)Dacă instanţa constată că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă constată că obiecţiile sunt nefondate, dispune executarea mandatului, procedându-se potrivit art. 152 alin. 3. (4)În cazurile prevăzute în alin. 1–3, instanţa dispune prin încheiere, ce se trimite şi judecătorului care a emis mandatul. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003;

Art. 154 Negăsirea persoanei menţionate în mandat Când persoana menţionată în mandat nu a fost găsită, organul însărcinat cu executarea încheie un proces-verbal prin care constată aceasta şi înştiinţează organul judiciar care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 155 Prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale (1)Arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. (2)În cazul prevăzut în alin. 1, prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgentă nr. 66/2003 – privind modificarea unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 10 iulie 2003, M. Of. 502/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 156 Propunerea pentru prelungirea arestării dispuse în cursul urmăririi penale (1)Prelungirea duratei arestării preventive prevăzute în art. 155 se dispune pe baza propunerii motivate a procurorului care, după caz, efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (2)În cazul în care procurorul supraveghează urmărirea penală, acesta va fi sesizat motivat de către organul de cercetare penală, în vederea formulării propunerii de prelungire, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive. (3)Dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă inferioară celei competente să acorde prelungirea, propunerea se înaintează instanţei competente. (4)Abrogat. (5)Când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanţa pentru unul dintre inculpaţi va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire la ceilalţi inculpaţi. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 157
Abrogat.

Art. 158
Abrogat.

Art. 159 Procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale (1)Dosarul cauzei va fi depus la instanţă, împreună cu propunerea de prelungire a arestării preventive, întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, şi va putea fi consultat de apărător. (2)Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. (3)Inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. (4)În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului sau când, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. (5)Participarea procurorului este obligatorie. (6)În cazul în care judecătorul acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile. (7)Judecătorul soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă de la judecată în acelaşi termen. (8)Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate. (9)Recursul, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, nu este suspensiv de executare. (10)Dispoziţiile art. 1403alin. 3–7 şi 9 se aplică în mod corespunzător la judecarea recursului. (11)Măsura dispusă de judecător se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată să o aducă la cunoştinţă inculpatului. (12)Dacă încheierea judecătorului de la prima instanţă nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. (13)Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 160 Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului (1)Când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării. (2)Instanţa, în camera de consiliu, procedează potrivit art. 3001. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 160a Arestarea inculpatului în cursul judecăţii (1)Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148. (2)Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare. (3)Dispoziţiile art. 151 se aplică şi în cazul arestării inculpatului în cursul judecăţii. (4)Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, se poate dispune din nou aceasta măsură, dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 160b Verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii (1)În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive. (2)Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. (3)Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive. (4)Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. 2 aplicându-se în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 160c Prelungirea arestării în cursul judecăţii Abrogat. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Ordonanţă de urgentă nr. 66/2003 – privind modificarea unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 10 iulie 2003, M. Of. 502/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 160d Arestarea şi prelungirea arestării inculpatului condamnat de instanţa de fond Abrogat. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

SECŢIUNEA IV1
Dispoziţii speciale pentru minori

Art. 160e Dispoziţii generale (1)Reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunile I, II şi IV, cu derogările şi completările din prezenta secţiune. (2)La stabilirea dispoziţiilor aplicabile cu privire la măsura reţinerii şi arestării preventive se are în vedere vârsta învinuitului sau inculpatului de la data la care se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 160f Drepturile proprii şi regimul special pentru minori (1)Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depăşit 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate, luate faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori al împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului. (2)Învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. (3)Atunci când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit ori inculpat minor se încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în termen de 24 de ore, în cazul arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal. (4)În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv. (5)Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv.

Art. 160g Reţinerea minorului la dispoziţia organului de cercetare penală sau a procurorului (1)În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. (2)Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore.

Art. 160h Arestarea preventivă a minorului (1)Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă. (2)Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi penale, de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. (3)Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. (4)Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003;

Secţiunea V Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune

Art. 1601 Modalităţile liberării provizorii În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

§1.
Liberarea provizorie sub control judiciar

Art. 1602 Condiţiile liberării (1)Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. (2)Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. (3)Pe timpul liberării provizorii învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte următoarele obligaţii: a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura; e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. (31)Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe timpul liberării provizorii să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. (32)În cuprinsul încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte şi se atrage atenţia acestuia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive. (4)Dispoziţiile art. 145 alin. 21 se aplică în mod corespunzător. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1602a Organul care dispune liberarea provizorie Liberarea provizorie sub control judiciar se dispune, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de instanţa de judecată. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1602b Organul care efectuează controlul respectării obligaţiilor Controlul modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine judecătorului delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organului de poliţie. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1603 Modificarea sau ridicarea controlului judiciar Controlul judiciar instituit de instanţă poate fi oricând modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

§2.
Liberarea provizorie pe cauţiune

Art. 1604 Condiţiile liberării (1)Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1602alin. 1 şi 2. (2)Pe timpul liberării provizorii, învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte obligaţiile care îi revin potrivit art. 1602alin. 3 şi 31. Dispoziţiile art. 1602alin. 32 se aplică în mod corespunzător. (3)Dispoziţiile art. 1602alin. 4 se aplică în mod corespunzător. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Lege nr. 169/2002 – privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, M. Of. 261/2002;

Art. 1605 Cauţiunea (1)Cauţiunea garantează respectarea de către învinuit sau inculpat a obligaţiilor care îi revin în timpul liberării provizorii. (2)Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei şi consemnarea sa se poate face fie prin depunerea sumei de bani stabilită de către instanţă, fie prin constituirea unei garanţii reale imobiliare la dispoziţia instanţei care a stabilit cauţiunea. (3)Consemnarea cauţiunii se face pe numele învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia instanţei care a stabilit cuantumul cauţiunii. (4)Cauţiunea se restituie când: a) se revocă liberarea provizorie pentru cazul prevăzut în art. 16010 alin. 1 lit. a); b) se constată de instanţă, prin încheiere, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive; c) se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal; d) se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă; e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii. f) cererea de liberare provizorie a fost respinsă potrivit art. 1608a alin. 6. (5)Cauţiunea nu se restituie, în cazul prevăzut la lit. e), când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor art. 16010 alin. 1 lit. b). Cauţiunea se face venit la bugetul de stat, la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. (6)În cazurile prevăzute la lit. b)–e) se dispune şi încetarea stării de liberare provizorie. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Lege nr. 169/2002 – privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, M. Of. 261/2002;

§3.
Dispoziţii comune

Art. 1606 Cererea de liberare provizorie şi organul competent să o rezolve (1)Cererea de liberare provizorie poate fi făcută, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de către învinuit sau inculpat, soţul ori rudele apropiate ale acestuia. (2)Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. (3)În cazul liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. (4)Rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei. (41)În cursul urmăririi penale, cererea de liberare provizorie se soluţionează de un singur judecător, indiferent de natura cauzei. (5)Cererea depusă la organul de cercetare penală, la procuror ori la administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de ore, instanţei competente. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Lege nr. 169/2002 – privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, M. Of. 261/2002;

Art. 1607 Măsurile premergătoare examinării cererii (1)Instanţa verifică dacă cererea de liberare provizorie cuprinde menţiunile prevăzute în art. 1606alin. 2 şi 3 şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru completarea acesteia. (2)Când cererea este făcută de o altă persoană decât învinuitul sau inculpatul, din cele arătate în art. 1606alin. 1, instanţa îl întreabă pe învinuit sau pe inculpat dacă îşi însuşeşte cererea, iar declaraţia acestuia se consemnează pe cerere. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1608 Examinarea şi admiterea în principiu a cererii (1)Instanţa examinează, de urgenţă, cererea, verificând dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia. (2)În cazul cererii de liberare pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuie depusă, încunoştinţând despre aceasta persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea şi fixează termenul pentru soluţionarea ei. (3)Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost depusă, cererea se respinge. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1608a Soluţionarea cererii (1)Soluţionarea cererii se face după ascultarea învinuitului sau a inculpatului, a concluziilor apărătorului, precum şi ale procurorului. (2)În cazul în care se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată, instanţa admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului. (3)Instanţa, în cazul admiterii cererii de liberare provizorie, stabileşte şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat. (4)Copia dispozitivului încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administraţiei locului de deţinere şi organului de politie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul. Persoanele interesate se încunoştinţează. (5)Administraţia locului de deţinere este obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului. (6)În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau de inculpat, instanţa respinge cererea. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1609 Recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie (1)Împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie se poate face recurs de către învinuit sau inculpat ori de către procuror, la instanţa superioară. (2)Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. (3)Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. (4)Recursul se judecă în termen de două zile. (5)Abrogat. (6)Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului este obligatorie. (7)Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului. (8)Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este suspensiv de executare. (9)Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. (10)Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător şi în cazul modificării sau ridicării controlului judiciar. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 16010 Revocarea liberării (1)Liberarea provizorie poate fi revocată dacă: a) se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului; b) învinuitul sau inculpatul nu respectă, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin potrivit art. 1602alin. 3 şi 31 şi art. 1604alin. 2 sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. (2)Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă, prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. (3)În caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. (4)Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs. (5)Dispoziţiile art. 1609se aplică în mod corespunzător. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul II
ALTE MĂSURI PROCESUALE

Secţiunea I
Luarea măsurilor de ocrotire şi de siguranţă

Art. 161 Măsurile de ocrotire în caz de reţinere sau de arestare preventivă Când măsura reţinerii sau a arestării preventive a fost luată faţă de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligaţia de încunoştinţare revine organului judiciar care a luat măsura reţinerii ori a arestării preventive.

Art. 162 Luarea măsurilor de siguranţă (1)Dacă procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală constată, în cursul urmăririi penale, că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal, sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare. În cursul urmăririi penale, măsura de siguranţă poate fi dispusă pe o durată ce nu poate depăşi 180 de zile. În cursul judecăţii, măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanţa de judecată. (11)Instanţa dispune luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în alin. 1 numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului şi în prezenţa apărătorului şi a procurorului. (2)Instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii şi, totodată, sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor periculoşi. (3)Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată. (4)Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale, care trebuie comunicat instanţei în termen de 45 de zile de la sesizarea comisiei. Nerespectarea acestui termen constituie abatere judiciară şi se sancţionează conform art. 198 alin. 3. (5)În cazul în care s-a dispus internarea medicală, se vor lua şi măsurile prevăzute în art. 161. (6)Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea II Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii

Art. 163 Măsurile asigurătorii (1)Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. (2)Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. (3)Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului. (4)Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, precum şi cele exceptate de lege. (5)Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea părţii civile sau din oficiu. (6)Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie: a) abrogată. b) în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 164 Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii (1)Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura. (2)Încheierea instanţei judecătoreşti prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc. (3)Măsurile asigurătorii dispuse de procuror sau de instanţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care aceasta este una dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal. (4)În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asigurătorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 165 Procedura sechestrului (1)Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi. (2)Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu. (3)Bunurile perisabile se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profilului activităţii, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată. (4)Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competentă. (5)Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate. (6)Obiectele prevăzute în alin. 4 şi 5 se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror, după terminarea urmăririi penale. (7)Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului. (8)Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. 3 şi 7, precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. 2, se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. (9)Dacă există pericol de înstrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 166 Procesul-verbal de sechestru şi inscripţia ipotecară (1)Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 165, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecţiile părţilor sau ale altor persoane interesate. (11)În procesul-verbal prevăzut la alin. 1 se menţionează şi faptul că părţile au fost încunoştinţate că: a) pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate, în temeiul art. 1681alin. 1; b) în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către organul judiciar, chiar şi fără consimţământul proprietarului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 1681alin. 2. (2)Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului, ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin. În cazul când parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal. (3)Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru. modificat de Lege nr. 28/2012 – pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea îmbunătăţirii activităţii de valorificare a bunurilor sechestrate sau, după caz, intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului din 16 martie 2012, M. Of. 189/2012;

Art. 167 Poprirea Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare.

Art. 168 Contestarea măsurii asigurătorii (1)În contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal. (2)Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea. (3)După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1681. Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate (1)În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia. (2)În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii: a) atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu valoarea din momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 165 alin. 1 se aplică în mod corespunzător şi în acest caz; b) atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii; c) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere; d) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului. (3)În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit alin. 2, autovehiculele ori mijloacele de transport asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate în următoarele situaţii: a) atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni; b) dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare. (4)Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit alin. 1 şi 2 se consemnează pe numele învinuitului, inculpatului sau al persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului judiciar care a dispus sechestrul. Prevederile art. 165 alin. 8 se aplică în mod corespunzător. (5)Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit alin. 3 se consemnează pe numele făptuitorului, învinuitului, inculpatului sau al persoanei responsabile civilmente ori, după caz, într-un cont special constituit în acest sens, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, la dispoziţia organului judiciar care a dispus sechestrul. Prevederile art. 165 alin. 8 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 28/2012 – pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea îmbunătăţirii activităţii de valorificare a bunurilor sechestrate sau, după caz, intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului din 16 martie 2012, M. Of. 189/2012;

Art. 1682. Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale (1)În cursul urmăririi penale, atunci când nu există acordul proprietarului, dacă procurorul care a instituit sechestrul apreciază că se impune valorificarea bunurilor mobile sechestrate, se fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt chemate părţile, precum şi custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul. (2)La termenul fixat se aduce la cunoştinţa părţilor şi a custodelui faptul că se intenţionează valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că au dreptul de a face observaţii sau cereri legate de bunurile ce urmează a fi valorificate. După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi sau custode, procurorul dispune prin ordonanţă asupra valorificării bunurilor mobile prevăzute la art. 1681alin. 2. Lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii. (3)Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate părţile, custodele, precum şi orice altă persoană interesată pot face plângere la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă, în termen de 10 zile. (4)Termenul prevăzut la alin. 3 curge de la comunicare, în cazul părţilor şi al custodelui, sau de la data când au luat la cunoştinţă, în cazul altor persoane. (5)Plângerea împotriva ordonanţei suspendă executarea. Judecarea cauzei se face de urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea instanţei prin care s-a soluţionat contestaţia este definitivă. modificat de Lege nr. 28/2012 – pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea îmbunătăţirii activităţii de valorificare a bunurilor sechestrate sau, după caz, intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului din 16 martie 2012, M. Of. 189/2012;

Art. 1683. Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii (1)În cursul judecăţii, instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, a uneia dintre părţi sau a custodelui, poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate. În acest scop, instanţa de judecată fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt citate părţile, precum şi custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul. (2)La termenul fixat se pune în discuţia părţilor, în şedinţă publică, valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere faptul că au dreptul de a face observaţii sau cereri legate de acestea. Lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii. (3)Asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, precum şi cu privire la cererile prevăzute la alin. 2, instanţa de judecată dispune prin încheiere. Încheierea instanţei este definitivă. modificat de Lege nr. 28/2012 – pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea îmbunătăţirii activităţii de valorificare a bunurilor sechestrate sau, după caz, intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului din 16 martie 2012, M. Of. 189/2012;

Art. 1684. Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate (1)Împotriva modului de ducere la îndeplinire a ordonanţei sau, după caz, a încheierii de valorificare a bunurilor mobile sechestrate învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, custodele, precum şi orice altă persoană interesată pot formula, în cursul procesului penal, plângere la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă. (2)Plângerea prevăzută la alin. 1 se face în termen de 15 zile de la îndeplinirea actului contestat. (3)Instanţa soluţionează plângerea de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, prin încheiere definitivă. (4)După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva modului de ducere la îndeplinire a ordonanţei sau, după caz, a încheierii de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, se poate face contestaţie potrivit legii civile. modificat de Lege nr. 28/2012 – pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea îmbunătăţirii activităţii de valorificare a bunurilor sechestrate sau, după caz, intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului din 16 martie 2012, M. Of. 189/2012;

Art. 169 Restituirea lucrurilor (1)Dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea. (2)Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 170 Restabilirea situaţiei anterioare Procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

TITLUL V
ACTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE

Capitolul I
ASISTENŢA JURIDICĂ ŞI REPREZENTAREA

Art. 171 Asistenţa învinuitului sau a inculpatului (1)Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. (2)Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. (3)În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. (4)Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. (41)Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării. În cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipseşte, nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării. (5)Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales. (6)Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin. 41, cauza se amână. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 172 Drepturile apărătorului (1)În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. (2)Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului. (3)În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător. (4)Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor. (5)Abrogat. (6)Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate; în situaţiile prevăzute în alin. 2 şi 4, procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore. (7)În cursul judecăţii, apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul când inculpatul este arestat, să ia contact cu acesta. (8)Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi, spre a lua măsuri. modificat de Lege nr. 57/2008 – pentru modificarea alin. 1 al art. 172 din Codul de procedură penală din 19 martie 2008, M. Of. 228/2008; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 173 Asistenţa celorlalte părţi (1)Apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii. (2)În cursul judecăţii, apărătorul exercită drepturile părţii pe care o asistă. (3)Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 174 Reprezentarea (1)În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie. (2)În cazurile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanţa de judecată, când apreciază necesară prezenţa învinuitului sau inculpatului, dispune aducerea lui. (3)În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin rezoluţie, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau rezoluţia va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa de refuzul lor de a fi reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. (4)În cazul în care prin fapta penală s-au adus vătămări unui număr mare de părţi vătămate, constituite sau nu părţi civile, care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin rezoluţie, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. (5)Dovada mandatului se va face în condiţiile legii. (6)În cazurile prevăzute la alin. 3 şi 4, toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de persoanele reprezentate. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul II
CITAREA, COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE, MANDATUL DE ADUCERE

Art. 175 Modul de citare (1)Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică. (2)Citaţiile se înmânează de agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal.

Art. 176 Conţinutul citaţiei (1)Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului; b) numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei; c) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii: localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar în comune: judeţul, comuna şi satul. În citaţie se menţionează, când este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat; d) ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate, cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare. e) că partea citată are dreptul la un apărător cu care să se prezinte la termenul fixat; f) că potrivit art. 171 alin. 2 şi 3 apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un apărător, cu care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un apărător din oficiu; g) că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei. (2)Citaţia se semnează de cel care o emite. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 177 Locul de citare (1)Învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează. (2)Dacă printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat. (3)În caz de schimbare a adresei arătată în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată de schimbarea intervenită, sau dacă organul judiciar apreciază pe baza datelor obţinute potrivit art. 180 că s-a produs o schimbare de adresă. (4)Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. Când activitatea infracţională s-a desfăşurat în mai multe locuri, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul care efectuează urmărirea penală. (5)Bolnavii aflaţi în spital sau într-o casă de sănătate se citează prin administraţia acestora. (6)Deţinuţii se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia. (7)Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia. (8)Dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii. În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. (81)La stabilirea termenului pentru înfăţişarea învinuitului sau inculpatului aflat în străinătate, se ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se află învinuitul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia în vederea înfăţişării să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare. (9)Citarea altor persoane decât învinuitul sau inculpatul se face potrivit dispoziţiilor din prezentul articol. Unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal şi alte persoane juridice se citează la sediul acestora, iar în cazul neidentificării sediului, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Art. 178 Înmânarea citaţiei (1)Citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire. (2)Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, sau primind-o nu voieşte sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre aceasta proces-verbal. (21)În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un învinuit sau inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz. (3)Când citarea se face potrivit art. 177 alin. 1 partea finală, alin. 5, 6 şi 7, unităţile acolo arătate sunt obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada este predată agentului procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia. (4)Citaţia destinată unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal sau altei persoane juridice se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei. Dispoziţiile alin. 2 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 179 Înmânarea citaţiei altor persoane (1)Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii. (2)Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate în alin. 1, citaţia se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte. (3)Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnătura, încheie proces-verbal. Dacă aceasta nu voieşte sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal. (4)În lipsa persoanelor arătate în alin. 1 şi 2, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Când nici pe această cale nu se poate ajunge la înmânare, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal. (5)În cazul când persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.

Art. 180 Cercetări în vederea înmânării citaţiei Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei arătate în citaţie şi se informează pentru aflarea noii adrese, menţionând în procesul-verbal datele obţinute.

Art. 181 Dovada de primire şi procesul-verbal de predare a citaţiei (1)Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. De asemenea, trebuie să cuprindă data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia. (2)Ori de câte ori cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se încheie un proces-verbal, acesta va cuprinde în mod corespunzător şi menţiunile arătate în alineatul precedent.

Art. 182 Comunicarea altor acte procedurale Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol.

Art. 183 Mandatul de aducere (1)O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară. (2)Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură. (3)Persoanele aduse cu mandat, potrivit alin. 1 şi 2, nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora. (4)Persoana adusă cu mandat de aducere este ascultată de îndată de către organul judiciar. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 184 Executarea mandatului de aducere (1)Mandatul de aducere se execută prin organele poliţiei, jandarmeriei sau poliţiei comunitare. (2)Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată. (21)Dispoziţiile alin. 2 se aplică şi în cazul în care persoana arătată în mandat, cu excepţia învinuitului sau inculpatului, nu poate fi adusă din orice altă cauză. (3)Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute. (31)Dacă învinuitul, inculpatul sau martorul refuză să se supună mandatului de aducere sau încearcă să fugă, va fi adus prin constrângere în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată. (4)Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unităţii militare sau prin comandantul garnizoanei. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 1841 Accesul la bazele electronice de date (1)În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa are drept de acces direct la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat. (2)Organele administraţiei publice care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată, în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Capitolul III
TERMENELE

Art. 185 Consecinţele nerespectării termenului (1)Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. (2)Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. (3)Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi.

Art. 186 Calculul termenelor procedurale (1)La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel. (2)La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. (3)Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. (4)Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

Art. 187 Acte considerate ca făcute în termen (1)Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului. (2)Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen, dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.

Art. 188 Calcularea termenelor în cazul măsurilor preventive În calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul IV
CHELTUIELILE JUDICIARE

Art. 189 Acoperirea cheltuielilor judiciare (1)Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi. (2)Cheltuielile judiciare prevăzute în alin. 1, avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 190 Sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului (1)Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor. (2)Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată. (3)Martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să primească şi o compensare. (4)Expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale. (5)Sumele acordate potrivit alin. 1, 3 şi 4 se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Aceste sume se plătesc martorului imediat după înfăţişare, iar expertului şi interpretului, după ce şi-au îndeplinit însărcinările. (6)Suma care reprezintă venitul arătat în alin. 2 se plăteşte de cel la care lucrează martorul, expertul sau interpretul. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 191 Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare (1)În caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea de asistenţă gratuită, care rămân în sarcina statului. (2)Când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare. (3)Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 192 Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri (1)În caz de achitare sau de încetare a procesului penal în faţa instanţei de judecată, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează: 1. În caz de achitare, de către: a) partea vătămată, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta; b) partea civilă căreia i s-a respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de această parte; c) inculpat, în cazul când, deşi achitat, a fost totuşi obligat la repararea pagubei. d) inculpat, în cazul când a fost achitat în temeiul art. 10 alin. 1 lit. b1). 2. În caz de încetare a procesului penal, de către: a) inculpat, dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale sau există o cauză de nepedepsire; b) ambele părţi, în caz de împăcare; c) partea vătămată, în caz de retragere a plângerii sau în cazul în care plângerea a fost tardiv introdusă. 3. În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către: a) partea vătămată, atunci când în cauză se face aplicaţia art. 13 alin. 2; b) inculpat, atunci când în cauză se face aplicaţia art. 13 alin. 3. (11)În cazul în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana care a făcut sesizarea, în măsura în care se reţine exercitarea abuzivă a acestui drept. (2)În cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea. (3)În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. (4)În cazul când mai multe părţi sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. (5)Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 pct. 1 lit. a) şi d), precum şi la pct. 2 şi 3, se aplică în mod corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale. (6)Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea părţilor rămân, în toate cazurile, în sarcina statului. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 193 Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi (1)Inculpatul este obligat să plătească părţii vătămate în caz de condamnare, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de acestea. (2)Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. (3)În caz de renunţare la acţiunea civilă, instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor la cererea părţilor. (4)În situaţiile prevăzute în alin. 1 şi 2, când sunt mai mulţi condamnaţi, ori dacă există şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 191 alin. 2 şi 3. (5)În caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului şi părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată. (6)În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

Capitolul V MODIFICAREA ACTELOR PROCEDURALE, ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE ŞI ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE

Art. 194 Modificări în acte procedurale (1)Orice adăugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este ţinută în seamă, numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat. (2)Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, rămân valabile. (3)Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât să nu se poată face adăugări.

Art. 195 Îndreptarea erorilor materiale (1)Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu. (2)În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri. (3)Despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, după caz, întocmeşte un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.

Art. 196 Înlăturarea unor omisiuni vădite Dispoziţiile art. 195 se aplică şi în cazul când organul de urmărire penală sau instanţa, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători, potrivit art. 189 sau 190, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii.

Capitolul VI
NULITĂŢILE

Art. 197 Încălcările care atrag nulitatea (1)Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. (2)Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii, precum şi la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori. (3)Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu. (4)Încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. 2 atrage nulitatea actului în condiţiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. (5)În situaţiile prevăzute în alin. 1 şi 4, în cazul în care refacerea actului anulabil se poate face în faţa instanţei care a constatat, prin încheiere, încălcarea dispoziţiilor legale, aceasta acordă un termen scurt pentru refacerea imediată a actului. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Capitolul VII
AMENDA JUDICIARĂ

Art. 198 Abateri judiciare (1)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei: a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere. b1) lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, ori înlocuirea sau refuzul acestuia de a asigura apărarea; (2)Lipsa nejustificată a martorului, a părţii vătămate sau a părţii responsabile civilmente se sancţionează cu amendă de la 250 lei la 3.000 lei. (3)Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, ori înlocuirea sau refuzul acestuia de a asigura apărarea se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 3.000 lei. (4)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei: a) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor ce revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor; b) lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat; c) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; e) nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută în art. 109 alin. 5; f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii; g) nerespectarea de către părţi, apărătorii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 298; h) manifestările ireverenţioase ale părţilor, apărătorilor acestora, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane, faţă de judecător sau procuror; i) nerespectarea de către învinuit sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal; j) neîndeplinirea de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta. k) abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici. (5)Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii. (6)Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 199 Procedura privitoare la amenda judiciară (1)Amenda se aplică de organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar de instanţa de judecată, prin încheiere. (2)Persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare. (3)Dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, apreciind, dispune scutirea sau reducerea amenzii.

PARTEA SPECIALĂ

TITLUL I
URMĂRIREA PENALĂ

Capitolul I
DISPOZIŢII GENERALE

Art. 200 Obiectul urmăririi penale Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Art. 201 Organele de urmărire penală (1)Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală. (2)Organele de cercetare penală sunt: a) organele de cercetare ale poliţiei judiciare; b) organele de cercetare speciale. (3)Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare. Când legea specială prevede o procedură diferită de desemnare şi funcţionare a organelor de poliţie judiciară, se aplică dispoziţiile legii speciale. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 202 Rolul activ al organului de urmărire penală (1)Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului. (2)Îndatoririle prevăzute în alineatul precedent se îndeplinesc chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta. (3)Organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale. (4)Organul de urmărire penală este de asemenea obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei.

Art. 203 Ordonanţele organului de urmărire penală (1)În desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată. (2)Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă totdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa va cuprinde de asemenea menţiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri. (3)Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate.

Art. 2031 Adresele şi actele de procedură emise de organul de urmărire penală Abrogat. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 204 Efectuarea unor acte de urmărire în incinta unor unităţi (1)Orice act de urmărire penală în incinta unei unităţi din cele la care se referă art. 145 din Codul penal se poate efectua numai cu consimţământul conducerii acelei unităţi sau cu autorizaţia procurorului. (2)În caz de infracţiuni flagrante, consimţământul sau autorizaţia nu este necesară.

Art. 205 Păstrarea unor acte de urmărire penală (1)Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror. (2)În cazurile în care procurorul înaintează dosarul cauzei instanţei în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, acesta sau organul de cercetare penală păstrează copii de pe toate actele dosarului, în vederea continuării urmăririi penale. (3)În cazurile în care, în cursul urmăririi penale, dosarul cauzei este solicitat în acelaşi timp de instanţe diferite, procurorul înaintează copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe toate actele dosarului. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor dosarului, în vederea continuării urmăririi penale. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Capitolul II
COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Art. 206
Abrogat.

Art. 207 Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare penală. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 208 Competenţa organelor de cercetare penală speciale (1)Cercetarea penală se efectuează şi de următoarele organe speciale: a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant; b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană; c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar; d) ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; e) căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei. (2)În cazurile prevăzute la lit. a), b) şi c), cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 209 Competenţa procurorului în faza urmăririi (1)Procurorul supraveghează urmărirea penală; în exercitarea acestei atribuţii procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale. (2)Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. (3)Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 155–173, art. 174–177, art. 179,art. 189 alin. 3–6, art. 190,art. 191,art. 211 alin. 3, art. 212,art. 236,art. 239,art. 2391,art. 250,art. 252,art. 2531–255, art. 257,art. 265–268, art. 273–276, art. 2791,art. 280,art. 2801,art. 3022,art. 317,art. 323 şi art. 356–361 din Codul penal, în cazurile prevăzute în art. 27 pct. 1 lit. b)–e), art. 281pct. 1 lit. b), b1)–b3) şi pct. 5, art. 282pct. 1 lit. b) şi art. 29 pct. 1, precum şi în cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa. (4)Este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute în alineatul precedent, şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza. (41)Procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic superior, când: a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor; b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei; c) există pericolul de tulburare a ordinii publice; d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (42)În cauzele preluate în condiţiile prevăzute la alin. 41, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot infirma actele şi măsurile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii, şi pot îndeplini oricare dintre atribuţiile acestora. (5)Abrogat. (6)Abrogat. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 72/2004 – pentru completarea art. 209 din Codul de procedură penală din 30 septembrie 2004, M. Of. 909/2004; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Ordonanţă de urgenţă nr. 58/2002 – privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 23 mai 2002, M. Of. 351/2002; Lege nr. 169/2002 – privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, M. Of. 261/2002;

Art. 210 Verificarea competenţei (1)Organul de urmărire penală sesizat potrivit art. 221 este dator să-şi verifice competenţa. (2)Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent a efectua cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.

Art. 211 Extinderea competenţei teritoriale (1)Când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare. (2)În cazul în care organul de cercetare penală înţelege să procedeze el însuşi la efectuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre aceasta organul corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte. (3)În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu respectarea dispoziţiei din alineatul precedent.

Art. 212
Abrogat.

Art. 213 Cazuri urgente Organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.

Art. 214 Actele încheiate de unele organe de constatare (1)Sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia: a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor. c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice. (2)Organele arătate mai sus au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedeze la evaluarea pagubelor, precum şi să efectueze orice alte acte, când legea prevede aceasta. (3)Actele încheiate se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune altfel. (4)În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă. (5)Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 215 Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, precum şi de agenţii de poliţie de frontieră (1)Obligaţiile şi drepturile prevăzute în art. 214 alin. 1 şi 2 le au şi următoarele organe: a) comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor; b) agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră. (2)Organele de mai sus pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. (3)De asemenea, organele de mai sus pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă. (4)În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare penală competent, în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată, împreună cu mijloacele materiale de probă. (5)Când infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul român. (6)Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul III SUPRAVEGHEREA EXERCITATĂ DE PROCUROR ÎN ACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ

Art. 216 Obiectul supravegherii (1)Procurorul, în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. (2)De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. (3)În exercitarea activităţii de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri. (4)Procurorul ia măsuri şi dă dispoziţii în scris şi motivat.

Art. 217 Trecerea cauzei de la un organ la altul (1)Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ. (2)Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza şi după încunoştinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia. (3)Abrogat. (4)În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 2171 Trimiterea cauzei la un alt parchet Când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 218 Modalităţi de exercitare a supravegherii (1)Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. (2)Organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat cunoştinţă. (3)Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să-l efectueze personal. Procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cercetării. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 219 Dispoziţii date de procuror (1)Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. În cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în acest sens. (2)Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor. (3)În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 220 Infirmarea actelor sau măsurilor procesuale nelegale (1)Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă prin ordonanţă. (2)Abrogat. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Capitolul IV
EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE

Secţiunea I
Sesizarea organelor de urmărire penală

Art. 221 Modurile de sesizare (1)Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune. În cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal în acest sens. (2)Când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora. (3)De asemenea, urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei guvernului străin în cazul infracţiunii prevăzute în art. 171 din Codul penal. (4)Când prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, unitatea păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie parte civilă. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 222 Plângerea (1)Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. (2)Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă. (3)Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii. (4)Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte. (5)Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ, sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plângerea. (6)Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. (7)Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite pe cale administrativă organului competent. (8)Plângerea îndreptată la organul de urmărire penală, care nu cuprinde elementele prevăzute la alin. 2, se restituie petiţionarului pe cale administrativă, cu indicarea elementelor care lipsesc. (9)În cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, prin care se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea şi să o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 223 Denunţul (1)Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. (2)>Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. (3)Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut. (4)Dispoziţiile art. 222 alin. 9 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Art. 224 Acte premergătoare (1)În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. (2)De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale. (3)Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.

Art. 2241 Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire (1)În cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub o altă identitate decât cea reală. (2)Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată, în condiţiile prevăzute în art. 2242şi 2243. (3)Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 2242, pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 2242 Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire (1)Persoanele prevăzute în art. 2241pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (2)Autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an. (3)În cererea de autorizare adresată procurorului se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea. (4)Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 203, următoarele: a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară; b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire; c) persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune; d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate; e) perioada pentru care se dă autorizarea; f) alte menţiuni prevăzute de lege. (5)În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 2243 Folosirea datelor obţinute de investigatorii sub acoperire (1)Datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror. (2)Aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 2244 Măsuri de protecţie a investigatorilor sub acoperire (1)Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul ori după terminarea acţiunii acestora. (2)Procurorul competent să autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata identitate, cu respectarea secretului profesional. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 225 Sesizarea la cererea organului competent Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către organul competent, În actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele prevăzute în art. 222 alin. 2.

Art. 226 Unele dispoziţii privind urmărirea penală pentru militari (1)Pentru infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 331–334, 348, 353 şi 354, urmărirea penală poate începe numai la sesizarea comandantului. (2)Pentru celelalte infracţiuni săvârşite de militari, organul de urmărire penală procedează potrivit regulilor obişnuite, informând pe comandant de îndată ce a început urmărirea penală. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 227 Sesizări făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alţi funcţionari (1)Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă. (2)Obligaţiile prevăzute în alin. 1 revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea II
Desfăşurarea urmăririi penale

Art. 228 Începerea urmăririi penale (1)Organul de urmărire penală sesizat în vreunul dintre modurile prevăzute la art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute la art. 10. (11)Rezoluţia de începere a urmăririi penale va cuprinde data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată într-un registru special. (2)În cazul prevăzut la art. 10 lit. b1), organul de urmărire penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a dispune, după caz, neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. (3)Abrogat. (31)Rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei. (4)Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii ori denunţului rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute la art. 10, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală. (5)Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alin. 4, restituie actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale. (6)În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, dispune prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale. În situaţia în care procurorul îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală, motivarea rezoluţiei este facultativă sau poate cuprinde doar argumente suplimentare. Copie de pe rezoluţie şi de pe propunerea organului de cercetare penală se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare. Dispoziţiile art. 245 alin. 1 lit. c1) se aplică în mod corespunzător. (61)Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţa de judecată, potrivit art. 2781şi următoarele. (7)Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire, dispunând începerea urmăririi penale. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 480/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 8 noiembrie 2004, M. Of. 1088/2004; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 229 Învinuitul Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.

Art. 230 Neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire când fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni Procurorul, sesizat potrivit art. 228 alin. 2, dispune prin ordonanţă, după caz, neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. Copia ordonanţei şi, după caz, a propunerii organului de cercetare penală se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi persoanei faţă de care s-a dispus soluţia de neurmărire sau de netrimitere în judecată. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 231 Restituirea dosarului pentru continuarea cercetării penale Dacă procurorul, sesizat potrivit dispoziţiilor art. 228 alin. 2, constată că nu este cazul să dispună neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, restituie dosarul organului de cercetare penală pentru completarea actelor premergătoare sau începerea urmăririi penale, respectiv pentru continuarea cercetării penale. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 232 Restituirea dosarului pentru începerea sau continuarea cercetării penale Dacă procurorul i-a restituit, în temeiul art. 228 alin. 5 sau al art. 231, actele şi dosarul, organul de urmărire penală continuă efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, începe ori continuă urmărirea penală, procedând la efectuarea acestora, potrivit legii, şi ţinând seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 233 Arestarea preventivă a învinuitului (1)În cursul efectuării cercetării penale, dacă organul de cercetare consideră că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului, face propuneri în acest sens şi le înaintează procurorului. (2)Dacă procurorul, după ce examinează dosarul cauzei, constată că este cazul să se ia măsura arestării preventive a învinuitului, procedează potrivit art. 146. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 234 Propuneri făcute de organul de cercetare penală (1)Dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului. (2)Organul de cercetare penală, dacă consideră că sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procedează în acelaşi mod. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 235 Punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă (1)Procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale după examinarea dosarului. (2)Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă. (3)Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia.

Art. 236 Arestarea preventivă a inculpatului Procurorul sesizat potrivit art. 234, dacă pune în mişcare acţiunea penală şi dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procedează potrivit art. 1491. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 237 Continuarea cercetării şi ascultarea inculpatului (1)După aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 233–236, procurorul, dacă este cazul, dispune continuarea cercetării penale. Organul de cercetare penală continuă efectuarea actelor de cercetare, fiind obligat să respecte şi dispoziţiile date de procuror. (2)Dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. Atunci când inculpatul nu locuieşte în ţară, organul de cercetare penală va ţine seama, la fixarea termenului de prezentare în faţa acestuia, de reglementările speciale privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală. (3)Organul de cercetare penală pune în vedere inculpatului aflat în stare de libertate că este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice schimbare de adresă. (4)Organul de cercetare penală va continua urmărirea şi fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Art. 238 Extinderea cercetării penale Organul de cercetare penală, dacă constată fapte noi în sarcina învinuitului sau inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea acelei fapte, este obligat să facă propuneri procurorului pentru extinderea cercetărilor penale sau schimbarea încadrării juridice. Propunerile se înaintează în cel mult 3 zile de la data constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi. Procurorul va decide, prin ordonanţă, în cel mult 5 zile. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea III
Suspendarea urmăririi penale

Art. 239 Cazuri de suspendare (1)În cazul când se constată printr-o expertiză medico-legală că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale. (2)Procurorul se pronunţă asupra suspendării prin ordonanţă. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 240 Ordonanţa de suspendare (1)Ordonanţa trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 203, datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului. (2)Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică, în copie, învinuitului sau inculpatului şi persoanei vătămate. După comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penală. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 241 Sarcina organului de cercetare în timpul suspendării (1)În timpul cât urmărirea este suspendată, organul de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului. (2)Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale.

Secţiunea IV
Încetarea urmăririi penale

Art. 242 Cazuri de încetare (1)Încetarea urmăririi penale are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f)–h), i1) şi j) şi există învinuit sau inculpat în cauză. (2)Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, încetarea urmăririi se face numai cu privire la învinuiţii sau inculpaţii, ori la faptele pentru care există cazul de încetare a urmăririi. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 243 Procedura încetării (1)Organul de cercetare penală, când constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f)–h), i1) şi j), înaintează procurorului dosarul împreună cu propuneri de încetare a urmăririi penale. (2)Procurorul se pronunţă asupra încetării urmăririi penale prin ordonanţă, dispunând potrivit art. 11 pct. 1 lit. c). În cazul în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, încetarea urmăririi penale se pronunţă prin rezoluţie motivată. (3)Atunci când cazul de încetare a urmăririi penale priveşte un învinuit sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe asupra încetării urmăririi penale în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de cercetare penală. Dacă procurorul a dispus încetarea urmăririi penale, măsura arestării preventive încetează de drept, învinuitul sau inculpatul fiind pus de îndată în libertate. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 244 Ordonanţa de încetare a urmăririi penale Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile arătate în art. 203, datele privind persoana şi fapta la care se referă încetarea, precum şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune încetarea urmăririi penale.

Art. 245 Dispoziţii complimentare ale ordonanţei (1)Prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune totodată asupra: a) revocării măsurilor asigurătorii luate în vederea executării pedepsei amenzii; b) confiscării lucrurilor care potrivit art. 118 din Codul penal sunt supuse confiscării speciale şi restituirii celorlalte. Dacă proprietatea corpurilor delicte şi a celorlalte obiecte care au servit ca mijloace materiale de probă este contestată, ele sunt păstrate de organul de cercetare penală până la hotărârea instanţei civile; c) măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile şi a restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. c1) sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. În cazul în care s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, aceste măsuri se vor considera desfiinţate, dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea încetării urmăririi penale; d) cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte şi ordonând încasarea lor; e) restituirii cauţiunii în cazurile prevăzute de lege. (2)Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat vreuna din măsurile de siguranţă arătate în art. 162, se va face menţiune despre aceasta. (3)În cazul în care încetarea urmăririi penale priveşte un învinuit sau inculpat arestat, în ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 246 Înştiinţarea despre încetarea urmăririi penale (1)Copie de pe ordonanţa sau rezoluţia prin care procurorul dispune încetarea urmăririi penale se comunică persoanei care a făcut sesizarea, învinuitului sau inculpatului şi, după caz, altor persoane interesate. (2)În cazul când învinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, instanţa înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere, cu dispoziţia de a-l pune de îndată în libertate pe învinuit sau inculpat, potrivit art. 243 alin. 3. modificat de Lege nr. 480/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 8 noiembrie 2004, M. Of. 1088/2004; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 247
Abrogat.

Art. 248 Restituirea dosarului şi continuarea cercetării penale Procurorul, dacă constată că nu este cazul să dispună încetarea sau când a dispus încetarea parţial, restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea.

Secţiunea V
Scoaterea de sub urmărirea penală

Art. 249 Cazurile şi procedura scoaterii de sub urmărire (1)Scoaterea de sub urmărirea penală are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)–e) şi există învinuit sau inculpat în cauză. (2)Dispoziţiile art. 242–246 şi 248 se aplică în mod corespunzător şi în procedura scoaterii de sub urmărire. (3)În cazul prevăzut în art. 10 lit. b1) procurorul se pronunţă prin ordonanţă.

Art. 2491 Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat o sancţiune cu caracter administrativ (1)În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală în temeiul art. 10 lit. b1), executarea mustrării sau mustrării cu avertisment, prevăzute în art. 91 din Codul penal, aplicate de procuror, se face potrivit art. 487, care se aplică în mod corespunzător. (2)Executarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii se efectuează potrivit art. 442 şi 443. (3)Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 alin. 1 lit. b1) se poate face plângere în termen de 20 de zile de la înştiinţarea prevăzută în art. 246. (4)Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii se face după expirarea termenului prevăzut în alin. 3, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea VI
Procedura prezentării materialului de urmărire penală

Art. 250 Prezentarea materialului După punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi: a) îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite; b) îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citeşte materialul; c) îl întreabă, după ce a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare.

Art. 251 Procesul-verbal de prezentare a materialului Despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute la art. 250 organul de urmărire penală întocmeşte proces-verbal, în care consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 252 Cereri noi formulate de inculpat (1)Dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală, organul de cercetare penală le examinează de îndată şi dispune prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor. (2)Organul de cercetare dispune prin aceeaşi ordonanţă completarea cercetării penale, atunci când din declaraţiile suplimentare sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării.

Art. 253 Prezentarea din nou a materialului de urmărire penală Organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

Art. 254 (1)Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul sau apărătorul său a lipsit în mod nejustificat la chemarea organului de urmărire penală ori refuză în mod nejustificat să ia cunoştinţă de materialul de urmărire penală ori este dispărut, în referatul care se întocmeşte potrivit art. 259 se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării. (2)Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea VII
Terminarea urmăririi penale

§1.
Urmărire fără punerea în mişcare a acţiunii penale

Art. 255 Ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării (1)În cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală potrivit art. 232, dacă există învinuit în cauză şi constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe, procedează la o nouă ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare. (2)Dacă învinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost găsită temeinică ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se consideră terminată.

Art. 256 Înaintarea dosarului privind pe învinuit De îndată ce cercetarea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează rezultatul cercetării, spre a se decide potrivit art. 262. Referatul va cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute în art. 259–260.

Art. 257 Prezentarea materialului de către procuror Procurorul, primind dosarul, îl cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 250 şi următoarele, care se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

§2.
Urmărire cu acţiunea penală pusă în mişcare

Art. 258 Înaintarea dosarului privind pe inculpat În cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, după completarea cercetării şi după îndeplinirea dispoziţiilor privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se consideră terminată. Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoţit de un referat. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 259 Cuprinsul referatului întocmit de organul de cercetare penală (1)Referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică dată faptei. (2)Referatul trebuie să cuprindă fapta reţinută în sarcina inculpatului, probele administrate şi încadrarea juridică. (3)Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul trebuie să cuprindă menţiunile arătate în alineatul precedent cu privire la toate faptele şi la toţi inculpaţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori s-a încetat urmărirea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire ori s-a suspendat urmărirea penală.

Art. 260 Date suplimentare Referatul trebuie să cuprindă date suplimentare privitoare la: a) mijloacele materiale de probă şi măsurile luate referitor la ele în cursul cercetării penale, precum şi locul unde se află; b) măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile sau executarea pedepsei amenzii, luate în cursul cercetării penale; c) cheltuielile judiciare.

Capitolul V
TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ

Art. 261 Verificarea lucrărilor urmăririi penale (1)Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală potrivit art. 256 sau 258 să procedeze la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi să se pronunţe asupra acestora. (2)Procurorul procedează la prezentarea materialului de urmărire penală în situaţiile prevăzute în art. 254 alin. 1, dacă inculpatul se prezintă, este prins sau adus după înaintarea dosarului la parchet. (3)Rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenţă şi cu precădere.

Art. 262 Rezolvarea cauzelor Dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, procedează, după caz, astfel: 1. când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde penal: a) dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată; b) dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată; 2. dă ordonanţă prin care: a) clasează, scoate de sub urmărire sau încetează urmărirea penală potrivit dispoziţiilor art. 11. Dacă procurorul dispune scoaterea de sub urmărire în temeiul art. 10 lit. b1), face aplicarea art. 181 alin. 3 din Codul penal; b) suspendă urmărirea penală, atunci când constată existenţa unei cauze de suspendare a urmăririi.

Art. 263 Cuprinsul rechizitoriului (1)Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată. (2)În rechizitoriu se arată de asemenea numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate. (3)În cazul când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi datele suplimentare prevăzute în art. 260. (4)Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 262.

Art. 264 Actul de sesizare a instanţei (1)Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată. (2)Abrogat. (3)Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive. (4)Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere. (5)Abrogat. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 265 Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire (1)Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă, sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală, sau potrivit dispoziţiilor art. 217 trimite cauza la alt organ de urmărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale. (2)Când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii învinuiţi sau inculpaţi, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze.

Art. 266 Cuprinsul ordonanţei de restituire Ordonanţa de restituire sau de trimitere cuprinde, pe lângă menţiunile arătate în art. 203, indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite.

Art. 267 Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive, de siguranţă sau asigurătorii (1)În cazul în care procurorul, la întocmirea rechizitoriului potrivit art. 262 pct. 1, consideră că este necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează instanţei, în termen de 24 de ore, rechizitoriul şi propunerea de arestare a inculpatului. În acelaşi mod procedează procurorul şi în cazul în care este necesară luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal. În cazul în care procurorul consideră că se impune luarea măsurilor preventive prevăzute în art. 145 şi 1451, dispune aceasta prin rechizitoriu. (2)În cazurile prevăzute în art. 262 pct. 2, art. 265 şi 268, procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă, pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale arestarea preventivă sau măsurile de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal să dispună asupra prelungirii sau revocării acestora. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art. 145 şi 1451, procurorul dispune revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite dosarul cauzei la instanţă cu propunerea de prelungire. (3)Încheierea prin care instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite procurorului, care face menţiune despre aceasta în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale, de suspendare a urmăririi penale, de restituire sau de trimitere la organul competent. Prevederile art. 243 alin. 3 şi art. 249 alin. 2 se aplică în mod corespunzător. (4)Procurorul este obligat să dispună asupra menţinerii sau revocării măsurilor de siguranţă, altele decât cele prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal, şi a măsurilor asigurătorii luate în cursul urmăririi penale, sau dacă este cazul să ia asemenea măsuri. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 268 Trimiterea la organul competent (1)Când procurorul constată că pentru vreuna din infracţiunile sau infractorii arătaţi în art. 207, 208 şi 209 alin. 3 şi 4 urmărirea penală s-a făcut de un alt organ decât cel prevăzut în textele menţionate, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. (2)În cazul prevăzut în alineatul precedent rămân valabile măsurile asigurătorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute.

Art. 269 Obligaţiile organelor competente Organul de cercetare penală sesizat prin trimiterea cauzei potrivit art. 268 procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului şi, ţinând seama de dispoziţiile art. 268 alin. 2, dispune în ce măsură trebuie refăcute celelalte acte procesuale şi ce anume acte mai trebuie efectuate în completarea cercetării penale.

Capitolul VI
RELUAREA URMĂRIRII PENALE

Art. 270 Cazurile de reluare (1)Urmărirea penală este reluată în caz de: a) încetare a cauzei de suspendare; b) restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii urmăririi penale; c) redeschidere a urmăririi penale. (2)Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între timp a intervenit vreunul din cazurile prevăzute în art. 10. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 271 Reluarea după suspendare Reluarea urmăririi penale după suspendare are loc când se constată că a încetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de cercetare penală care constată că a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării. Reluarea se dispune prin ordonanţă.

Art. 272 Reluarea în caz de restituire Când instanţa de judecată a dispus restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale, urmărirea se reia pe baza hotărârii prin care instanţa a dispus restituirea. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 273 Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi (1)Redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire. (11)Redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când judecătorul, potrivit art. 2781, a admis plângerea împotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale. În cazul în care instanţa, potrivit art. 2781, a admis plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale, acesta dispune începerea urmăririi în condiţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile instanţei sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală, sub aspectul faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă indicate. (12)În cazurile prevăzute în alin. 1 şi 11, dacă se consideră pe baza datelor din dosar că se justifică luarea unei măsuri preventive, procurorul procedează potrivit art. 233 sau 236, care se aplică în mod corespunzător. În ordonanţa prin care s-a dispus reluarea urmăririi penale, se face menţiune cu privire la luarea acestor măsuri. (2)Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 274 Durata arestării inculpatului după reluare (1)În cazurile de reluare a urmăririi penale prevăzute în art. 270 alin. 1 lit. a) şi c) şi în art. 273, termenul privitor la măsura arestării inculpatului curge de la data luării acestei măsuri, dispoziţiile art. 150 aplicându-se în mod corespunzător. (2)În cazul restituirii cauzei de către instanţa de judecată, potrivit art. 272, dacă inculpatul este arestat şi instanţa menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la data pronunţării hotărârii. Instanţa trimite dosarul procurorului în termen de 10 zile. (3)Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art. 155 şi 159. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul VII
PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ŞI ACTELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Art. 275 Dreptul de a face plângere (1)Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. (2)Abrogat. (3)Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. (4)Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 276 Obligaţia de înaintare a plângerii Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare.

Art. 277 Termenul de rezolvare Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată.

Art. 278 Plângerea contra actelor procurorului (1)Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. (2)În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. (21)Plângerea formulată împotriva soluţiei de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă. (3)În cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al ordonanţei ori, după caz, al rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă sau rezoluţie, persoanelor interesate, potrivit art. 228 alin. 6, art. 246 alin. 1 şi art. 249 alin. 2. (31)Rezoluţiile sau ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate. (4)Dispoziţiile art. 275–277 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 480/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 8 noiembrie 2004, M. Of. 1088/2004; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 2781 Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (1)După respingerea plângerii făcute conform art. 275–278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu. (2)În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile. (3)Dosarul va fi trimis de parchet judecătorului, în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere dosarul. (4)Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi persoana care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor persoane, legal citate, nu împiedică soluţionarea cauzei. Când judecătorul consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia. (5)La judecarea plângerii, prezenţa procurorului este obligatorie. (6)La termenul fixat pentru judecarea plângerii, judecătorul dă cuvântul persoanei care a făcut plângerea, persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale şi apoi procurorului. (7)Judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. (8)Judecătorul pronunţă una dintre următoarele soluţii: a) respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată; b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă; c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător. (9)În cazul prevăzut în alin. 8 lit. c), actul de sesizare a instanţei îl constituie plângerea persoanei la care se referă alin. 1. (10)Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă. (11)În situaţia prevăzută în alin. 8 lit. a), persoana în privinţa căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art. 10. (12)Judecătorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia. (13)Plângerea greşit îndreptată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul VIII
PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE

Art. 279 Organele cărora li se adresează plângerea (1)Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere. (2)Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 280 Procedura în cazul infracţiunilor flagrante (1)În caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. (2)Abrogat. (3)După constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. În caz contrar, procurorul dispune încetarea urmăririi penale. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 281 Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate În caz de conexitate sau de indivizibilitate între o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă şi o altă infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale nu se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura prevăzută în art. 35. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 282
Abrogat.

Art. 283 Conţinutul plângerii Plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.

Art. 284 Termenul de introducere a plângerii (1)În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. (2)Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.

Art. 2841 Lipsa nejustificată a părţii vătămate Abrogat. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 285 Plângerea greşit îndreptată Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent, pe cale administrativă. În aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 286 Schimbarea încadrării faptei Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală continuă cercetarea. În caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

TITLUL II
JUDECATA

Capitolul I
DISPOZIŢII GENERALE

Art. 287 Îndatoririle instanţei de judecată (1)Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii. (2)Instanţa îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Art. 288 Locul unde se desfăşoară judecata Judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc.

Art. 289 Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.

Art. 290 Publicitatea şedinţei de judecată (1)Şedinţa de judecată este publică. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată. (2)Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. (3)Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului când participă la judecată. (4)În timpul cât şedinţa este secretă, nu sunt admişi în sala de şedinţă decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei.

Art. 291 Citarea părţilor la judecată (1)Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare. (2)Neprezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei. Când instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata. (3)Partea prezentă personal la un termen, prin reprezentant, prin avocat ales ori prin avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătură cu partea reprezentată, la un termen, precum şi partea căreia, personal, prin reprezentant sau apărător ales sau prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată nu mai sunt citate pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie potrivit legii. (31)Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părţilor, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoştinţă cu respectarea principiului continuităţii completului în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei. Preschimbarea termenului se dispune prin rezoluţia judecătorului, în camera de consiliu şi fără citarea părţilor. Părţile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat. (4)Când judecata se amână, martorii, experţii şi interpreţii prezenţi iau în cunoştinţă noul termen de judecată. (5)La cererea persoanelor care iau termenul în cunoştinţă, instanţa le înmânează citaţii, spre a le servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen. (6)Când judecata rămâne în continuare, părţile şi celelalte persoane care participă la proces nu se mai citează. (7)Militarii sunt citaţi la fiecare termen. (8)Deţinuţii sunt citaţi, de asemenea, la fiecare termen. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 292 Compunerea instanţei (1)Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege. (2)Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când aceasta nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor. (3)După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor.

Art. 293 Judecata de urgenţă în cauzele cu deţinuţi Judecata în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv se face de urgenţă şi cu precădere. Judecata se face cu precădere şi atunci când unii dintre inculpaţi sunt deţinuţi în altă cauză. Când instanţa găseşte necesar şi aceasta este posibil, face în cauză aplicaţia dispoziţiilor cu privire la disjungere.

Art. 294 Asigurarea apărării (1)În cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul cauzei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea apărătorului. (2)Inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii au dreptul să ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii. (3)Când inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul cauzei ia măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul prevăzut în alineatul precedent şi să poată lua contact cu apărătorul său. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 295 Alte măsuri pregătitoare (1)Preşedintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare. (2)De asemenea, se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. (3)La întocmirea listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.

Art. 296 Atribuţiile preşedintelui completului (1)Preşedintele conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle pe care le are de la lege şi decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului. (2)În cursul judecăţii, preşedintele poate respinge întrebările formulate de părţi şi de procuror, dacă acestea nu sunt concludente şi utile judecării cauzei. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 297 Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi (1)Preşedintele anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând, dispunând facerea apelului părţilor şi al celorlalte persoane citate, şi constată care din ele s-au prezentat. (2)Părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.

Art. 298 Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei (1)Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop. (2)Preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea sălii de şedinţă. (3)Părţile şi persoanele care asistă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei. (4)Când o parte sau oricare altă persoană tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală. (5)Partea îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi îi citeşte declaraţiile celor ascultaţi.

Art. 299 Constatarea infracţiunilor de audienţă (1)Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele constată acea faptă şi identifică pe făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului. (2)Instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în încheierea de şedinţă. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare.

Art. 300 Verificarea sesizării instanţei (1)Instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. (2)În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia. (3)Abrogat. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 3001 Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului (1)După înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. (2)Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. (3)Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. Dispoziţiile art. 159 alin. 3, 4, 5 şi 11 se aplică în mod corespunzător. (4)Încheierea poate fi atacată cu recurs, aplicându-se dispoziţiile art. 160a alin. 2. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 3002 Verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 301 Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă (1)În cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii. (2)Partea vătămată poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la latura penală a cauzei. În caz de concurs de infracţiuni sau de conexitate, dreptul părţii vătămate se limitează la fapta care i-a cauzat vătămarea. (3)Partea civilă poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în măsura în care acestea au legătură cu pretenţiile sale civile.

Art. 302 Rezolvarea chestiunilor incidente (1)Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile arătate în art. 301 sau excepţiile ridicate din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată. (2)Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii.

Art. 303 Suspendarea judecăţii (1)Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. (2)Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze. (3)Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile. (4)Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată. (5)Instanţa este obligată să se informeze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea procesului penal. (6)Abrogat. modificat de Lege nr. 177/2010 – pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României din 28 septembrie 2010, M. Of. 672/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 3031 Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă (1)În cazul în care, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză penală, instanţa pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare. Încheierea instanţei este supusă recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se judecă în termen de 3 zile. (2)Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauză cu mai mulţi inculpaţi, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 304 Note privind desfăşurarea şedinţei de judecată (1)Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio. (2)În cursul şedinţei de judecată grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului. Procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte. (3)În caz de contestare, de către participanţii la proces, a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată. (4)După terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului. (5)Notele grefierului pot fi contestate până la termenul următor. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 305 Încheierea de şedinţă (1)Desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care cuprinde: a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică; c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului; d) numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii; e) enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta; f) înscrisurile care s-au citit în şedinţă; g) cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces; h) concluziile procurorului şi ale părţilor; i) măsurile luate în cursul şedinţei. (2)Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier. (3)Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte o încheiere separată.

Art. 306 Soluţionarea cauzei Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac de îndată după încheierea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cel mult 15 zile.

Art. 307 Deliberarea (1)La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. (2)Completul de judecată deliberează în secret.

Art. 308 Luarea hotărârii (1)Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării. (2)Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. (3)Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. (4)Motivarea opiniei separate este obligatorie. (5)Dacă completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă.

Art. 309 Minuta (1)Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată. (2)Întocmirea minutei este obligatorie şi în cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune asupra măsurilor preventive. (3)Minuta se întocmeşte în două exemplare originale, din care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanţei. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 310 Pronunţarea hotărârii (1)Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier. (2)La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. Hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare.

Art. 311 Felul hotărârilor (1)Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. (2)Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei se numeşte decizie. (3)Toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri. modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004;

Art. 312 Redactarea şi semnarea hotărârii (1)Sentinţa sau decizia se redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. (2)În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei. Când împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.

Capitolul II
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Secţiunea I
Desfăşurarea judecării cauzelor

Art. 313 Măsuri premergătoare (1)În vederea repartizării pe complete şi a stabilirii primului termen de judecată, dosarele nou formate vor fi transmise, după înregistrare în registratura instanţei, persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor. (2)Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de preşedintele sau de unul dintre judecătorii completului de judecată, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzei. (3)Citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat. În cazul în care inculpatul nu locuieşte în ţară, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 237 alin. 2. (4)În cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, judecătorul prevăzut în alin. 2, la primirea dosarului fixează un termen care, potrivit art. 3001, nu poate fi mai mare de 48 de ore, înăuntrul căruia se comunică citaţia împreună cu o copie a actului de sesizare a instanţei. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Art. 314 Prezenţa inculpatului la judecată (1)Judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. (2)Aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie.

Art. 315 Participarea procurorului (1)Procurorul este obligat să participe la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare ori în cauzele în care unul dintre inculpaţi se află în stare de detenţie sau în vreuna dintre situaţiile prevăzute în art. 171 alin. 2, precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participă când consideră necesar. (2)La şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 316 Rolul procurorului (1)În desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate. (2)Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate. (3)Când cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când a intervenit vreuna din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în art. 10, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 317 Obiectul judecăţii Judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere â procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.

Art. 318 Verificări privitoare la inculpat (1)La termenul de judecată, după strigarea cauzei şi apelul părţilor, preşedintele verifică identitatea inculpatului. În cazul când inculpatul se află în stare de deţinere, preşedintele se încredinţează dacă a primit în termenul prevăzut în art. 313 alin. 3 copia actului de sesizare a instanţei. Când actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata se amână, iar preşedintele îi înmânează o copie de pe actul de sesizare a instanţei, făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă. (2)De asemenea, judecata se amână la cererea inculpatului, când comunicarea s-a făcut cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului de judecată. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 319 Măsuri premergătoare privind martorii, experţii şi interpreţii (1)După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa. (2)Experţii rămân în sala de şedinţă, afară de cazul în care instanţa dispune altfel. (3)Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor, ţinându-se seama de dispoziţiile art. 861şi următoarele. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 320 Lămuriri, excepţii şi cereri (1)Preşedintele explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces. (2)Preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. (3)În cazul când se propun noi probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. (4)Procurorul şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.

Art. 3201[9][10] Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei (1)Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. (2)Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. (3)La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi. (4)Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. (5)Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia. (6)În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340–344 se aplică în mod corespunzător. (7)Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1–6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. (8)Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 121/2011 – pentru modificarea şi completarea unor acte normative din 22 decembrie 2011, M. Of. 931/2011; Decizie curtea constituţională – referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 alin. 1 din Codul de procedură penală din 2 decembrie 2011, M. Of. 853/2011; Decizie curtea constituţională – referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală din 2 decembrie 2011, M. Of. 853/2011; Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 321 Ordinea cercetării judecătoreşti (1)Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti, când cauza se află în stare de judecată. (2)Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este cea prevăzută în dispoziţiile cuprinse în prezenta secţiune. (3)Instanţa poate dispune unele schimbări ale ordinii, când aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după ascultarea acestuia.

Art. 322 Începerea cercetării judecătoreşti Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce. Totodată, înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 323 Ascultarea inculpatului (1)Instanţa procedează apoi la ascultarea inculpatului. (2)Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod nemijlocit de ceilalţi membri ai completului, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. (3)Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. (4)Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 324 Ascultarea coinculpaţilor (1)Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi. (2)Când interesul aflării adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţă. (3)Declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. (4)Inculpatul poate fi din nou ascultat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.

Art. 325 Citirea declaraţiilor anterioare ale inculpatului (1)Când inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări sau când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele cere acestuia explicaţii, putând da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare. (2)Când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior.

Art. 326 Ascultarea celorlalte părţi După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea celorlalte părţi. Dispoziţiile art. 322–324 şi 325 alin. 1 se aplică în mod corespunzător şi la ascultarea acestora.

Art. 327 Ascultarea martorului, expertului sau interpretului (1)Instanţa trece apoi la ascultarea martorilor potrivit art. 323 şi 325, care se aplică în mod corespunzător. După ce martorului i s-au pus întrebări de instanţă şi de procuror, el este întrebat de partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi. (2)Martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să-l citească în instanţă. Procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie. (3)Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei. (4)Instanţa dispune citirea declaraţiilor anterioare şi atunci când martorul face declaraţii care sunt în contrazicere cu cele date anterior. (5)Dacă unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune motivat fie continuarea judecăţii, fie amânarea cauzei. Martorul a cărui lipsă nu este justificată poate fi adus silit. (6)Dispoziţiile prevăzute în alineatele precedente se aplică în mod corespunzător şi în caz de ascultare a expertului sau interpretului. (7)Dispoziţiile art. 861–864 se aplică în mod corespunzător, atunci când este cazul. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 3271 Declaraţiile inculpaţilor, ale martorilor ori ale altor persoane audiate în cauză, inclusiv întrebările adresate acestora de oricare dintre părţi sau de instanţa de judecată, se consemnează întocmai în condiţiile prevăzute de art. 304. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 328 Măsuri privitoare la martori (1)Martorii ascultaţi rămân în sală, la dispoziţia instanţei, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în şedinţa respectivă. Dacă instanţa găseşte necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei, din sala de şedinţă, în vederea reaudierii ori a confruntării lor. (2)Instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, poate încuviinţa plecarea martorilor după ascultarea lor.

Art. 329 Renunţarea la martori (1)Procurorul şi părţile pot renunţa la martorii pe care i-au propus. (2)După punerea în discuţie a renunţării, instanţa poate dispune ca martorii să nu fie ascultaţi, dacă audierea nu mai este necesară. (3)Dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admisă apare inutilă, instanţa, după ce ascultă procurorul şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.

Art. 330 Prezentarea mijloacelor materiale de probă Când în cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă, instanţa, din oficiu sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora.

Art. 331 Amânarea pentru probe noi Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 332 Restituirea pentru refacerea urmăririi penale (1)Când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetare penală de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, care procedează potrivit art. 268 alin. 1. Cauza nu se restituie atunci când constatarea are loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare. (2)Instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător. (3)În cazurile în care dispune restituirea, instanţa se pronunţă şi asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal, precum şi asupra măsurilor asigurătorii. (4)Împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre, în 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. (5)Dosarul este trimis procurorului imediat după rămânerea definitivă a hotărârii la prima instanţă sau în cel mult 3 zile de la pronunţarea hotărârii de către instanţa de recurs. În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul procedează potrivit dispoziţiilor art. 156 şi 159. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 333 Restituirea pentru completarea urmăririi Abrogat. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 334 Schimbarea încadrării juridice Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

Art. 335 Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (1)Dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa dispune, prin încheiere, extinderea acţiunii penale cu privire şi la aceste acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei. (2)Dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii, şi desfiinţează hotărârea anterioară. (3)Instanţa este obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicaţie în ce priveşte încadrarea juridică şi a dispoziţiilor art. 334. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 336 Extinderea procesului penal pentru alte fapte (1)Când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul poate cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte această faptă, iar instanţa, după caz: a) dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, instanţa, atunci când găseşte cererea întemeiată, procedează la extinderea procesului penal şi la judecarea cauzei şi cu privire la fapta descoperită; b) dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, instanţa sesizează, prin încheiere, organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită. (2)Dacă procurorul nu participă la judecată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, instanţa extinde din oficiu procesul penal şi procedează la judecarea cauzei în întregul ei sau, după caz, sesizează, prin încheiere, organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită. (3)Dispoziţiile art. 335 alin. 3 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 337 Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane (1)În cursul judecăţii, când se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoană. (2)Dispoziţiile art. 336 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 338 Dispoziţii privind măsurile preventive, de siguranţă şi asigurătorii Abrogat. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 339 Terminarea cercetării judecătoreşti (1)Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. (2)Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse, ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească.

Art. 340 Dezbaterile şi ordinea în care se dă cuvântul (1)După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dându-se cuvântul în următoarea ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului. (2)Preşedintele poate da cuvântul şi în replică, respectându-se aceeaşi ordine. (3)Preşedintele are dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă. (4)Pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 5 zile.

Art. 341 Ultimul cuvânt al inculpatului (1)Preşedintele înainte de a încheia dezbaterile dă ultimul cuvânt inculpatului personal. (2)În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării judecătoreşti.

Art. 342 Concluzii scrise (1)Instanţa, când socoteşte necesar, poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise. (2)Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţă.

Secţiunea II
Deliberarea şi hotărârea instanţei

Art. 343 Obiectul deliberării (1)Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept. (2)Deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii educative ori măsurii de siguranţă când este cazul să fie luată, precum şi asupra computării reţinerii şi arestării preventive. (3)Completul de judecată deliberează şi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, mijloacelor materiale de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. (4)Toţi membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni. (5)Preşedintele îşi spune părerea cel din urmă.

Art. 344 Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor (1)Dacă în cursul deliberării instanţa găseşte că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi că este necesară reluarea cercetării judecătoreşti, repune cauza pe rol. (2)Dacă lămurirea acelei împrejurări se poate face numai prin reluarea dezbaterilor, instanţa o va pune în discuţie în aceeaşi şedinţă, dacă este posibil, sau în altă şedinţă în continuare.

Art. 345 Rezolvarea acţiunii penale (1)Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. (2)Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. (3)Achitarea sau încetarea procesului penal se pronunţă potrivit art. 11 pct. 2. (4)Când instanţa a constatat că există cazul prevăzut în art. 10 lit. b1), o dată cu achitarea face şi aplicarea art. 181alin. 3 din Codul penal. (5)Dacă instanţa a dispus înlocuirea răspunderii penale, o dată cu încetarea procesului penal face aplicarea art. 91 din Codul penal.

Art. 346 Rezolvarea acţiunii civile (1)În caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile. (2)Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. b1) ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile. (3)Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat. (4)Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. b) ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f) şi j), precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 347 Rezolvarea separată a acţiunii civile Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.

Art. 348 Rezolvarea separată a acţiunii civile Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă asupra reparării pagubei materiale şi a daunelor morale în cazurile prevăzute în art. 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 349 Cheltuielile judiciare Instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 189–193.

Art. 350 Măsuri cu privire la starea de libertate (1)Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra luării, menţinerii sau revocării măsurii arestării preventive a inculpatului şi asupra luării sau revocării măsurii obligării acestuia de a nu părăsi localitatea ori ţara, motivând soluţia pronunţată. (2)În caz de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. (3)De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunţă: a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă; c) amenda; d) o măsură educativă. (4)Hotărârea pronunţată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea preventivă a inculpatului sau la obligarea acestuia de a nu părăsi localitatea ori ţara este executorie. (5)Când potrivit dispoziţiilor prevăzute în alin. 1, 2 şi 3 inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere. (6)Inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce durata reţinerii şi a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere. În acest scop i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie după dispozitiv sau extras, care va cuprinde menţiunile prevăzute în art. 140 alin. 3. (7)Când în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, învinuitul sau inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, în cazurile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 1605alin. 5 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 351 Executarea într-o închisoare militară În cazurile prevăzute în art. 62 din Codul penal, instanţa, prin hotărârea de condamnare, se pronunţă şi asupra executării pedepsei închisorii într-o închisoare militară. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 352
Abrogat.

Art. 353 Măsuri privind reparaţiile civile (1)Instanţa, în cazul când admite acţiunea civilă, examinează potrivit art. 163 şi următoarele necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior. (2)Dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii sunt executorii. (3)Când instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile potrivit art. 346 alin. ultim, măsurile asigurătorii se menţin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Art. 354 Cuprinsul hotărârii Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.

Art. 355 Conţinutul părţii introductive (1)Partea introductivă cuprinde menţiunile prevăzute în art. 305. (2)Când s-a redactat o încheiere de şedinţă, potrivit dispoziţiilor din art. 305, partea introductivă se limitează numai la următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum şi numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi ale grefierului, făcându-se menţiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de şedinţă. (3)În hotărârile instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului. Când inculpatul este militar, se menţionează şi gradul acestuia.

Art. 356 Conţinutul expunerii Expunerea trebuie să cuprindă: a) datele privind identitatea părţilor; b) descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; c) analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză. În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea; d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.

Art. 357 Conţinutul dispozitivului (1)Dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute în art. 70 privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază potrivit art. 11, precum şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale. Când instanţa face aplicarea art. 867din Codul penal, dispozitivul va menţiona dacă cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea unde îşi desfăşoară activitatea sau la altă unitate. Când instanţa face aplicarea art. 861din Codul penal, dispozitivul va menţiona măsurile de supraveghere prevăzute în art. 863alin. 1 din Codul penal, la care trebuie să se supună condamnatul, precum şi obligaţiile stabilite de instanţă potrivit art. 863alin. 3 din Codul penal. (2)Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la: a) deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod; b) măsurile preventive; c) măsurile asigurătorii; d) cheltuielile judiciare; e) restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării; f) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. (3)Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în hotărâre se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art. 71 din Codul penal, pe durata prevăzută în acelaşi articol. (4)Dispozitivul trebuie să cuprindă totdeauna menţiunea că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat şi menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 358 Pronunţarea dispozitivului hotărârii (1)Dispozitivul hotărârii se pronunţă potrivit art. 310 alin. 1. (2)După pronunţare, preşedintele explică părţilor prezente că pot declara apel sau, după caz, recurs.

Art. 359 Obligaţii ale instanţei în caz de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sau cu executarea pedepsei la locul de muncă (1)În caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori la executarea pedepsei la locul de muncă, preşedintele atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sau a executării pedepsei la locul de muncă. În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, preşedintele face cunoscut celui condamnat măsurile de supraveghere la care este supus şi obligaţiile pe care trebuie să le respecte. (2)Dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciază că nu este necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă, în care i se atrage atenţia potrivit alineatului precedent. (3)În toate cazurile în care s-a pronunţat condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, instanţa de executare aduce aceasta la cunoştinţă unităţii unde condamnatul îsi desfăşoară activitatea, iar în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, şi organului de poliţie din localitatea unde domiciliază condamnatul.

Art. 360 Comunicarea hotărârii (1)Copii de pe dispozitivul hotărârii se comunică părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare. (2)Inculpatului deţinut sau aflat în vreuna dintre situaţiile prevăzute în art. 171 alin. 2, care a lipsit de la pronunţarea hotărârii, i se comunică copia dispozitivului hotărârii. De asemenea, copia dispozitivului hotărârii se comunică administraţiei locului de deţinere. (3)După redactarea hotărârii, inculpaţilor prevăzuţi în alineatul precedent li se comunică copii de pe aceasta. (4)În cazul în care instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul III
CĂILE DE ATAC ORDINARE

Secţiunea I
Apelul

Art. 361 Hotărârile supuse apelului (1)Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: a) sentinţele pronunţate de judecătorii; b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare; c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie; e) sentinţele de dezinvestire. f) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea. (2)Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul. (3)Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 362 Persoanele care pot face apel (1)Pot face apel: a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu; b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal; c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală; d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. (2)Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)–f) şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 363 Termenul de declarare a apelului (1)Termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. (2)Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare. În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. După redactarea hotărârii, instanţa este obligată să trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat să-l restituie după expirarea termenului de apel. (3)Pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. (4)În cazul prevăzut în art. 362 lit. e), calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat.

Art. 364 Repunerea în termen (1)Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. (2)Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

Art. 365 Apelul peste termen (1)Partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile. (2)Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea. (3)Instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 366 Declararea apelului (1)Apelul se declară prin cerere scrisă. Cererea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa sau locuinţa declarantului, să indice hotărârea apelată şi numărul dosarului în care a fost pronunţată şi să fie semnată de persoana care face apel. (2)Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată şi de primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază. (3)Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei. (4)Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Instanţa ia act şi consemnează aceasta într-un proces-verbal. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 367 Instanţa la care se depune apelul (1)Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. (2)Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere. (3)Dacă apelul este declarat oral, aceasta se constată într-un proces-verbal. (4)Cererea de apel înregistrată sau atestată în condiţiile art. 187 ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei prevăzute în alin. 1.

Art. 368 Renunţarea la apel (1)După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac. (2)Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului. (3)Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special.

Art. 369 Retragerea apelului (1)Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel. (2)Reprezentanţii legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. (3)Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. (4)Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

Art. 370 Efectul suspensiv al apelului Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.

Art. 371 Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale (1)Instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. (2)În cadrul limitelor arătate în alineatul precedent, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Art. 372 Neagravarea situaţiei în propriul apel (1)Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. (2)De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.

Art. 373 Efectul extensiv Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Art. 374 Motivarea apelului Motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie să fie depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecăţii. Motivele de apel se pot formula şi oral în ziua judecăţii.

Art. 375 Fixarea termenului de judecată şi prezenţa părţilor (1)Preşedintele instanţei de apel, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea apelului. (2)Judecarea apelului se face cu citarea părţilor. (3)Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 376 Prezenţa procurorului Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei.

Art. 377 Ordinea în care se dă cuvântul (1)Dacă la termenul fixat apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi în urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. (2)În cazul în care procurorul sau părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, trebuie să indice probele şi mijloacele de probă cu ajutorul cărora pot fi obţinute. Dispoziţiile art. 67 se aplică în mod corespunzător. (3)Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. (4)Inculpatul are cel din urmă cuvântul. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 378 Judecarea apelului (1)Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe noi, administrate în faţa instanţei de apel. (11)Cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţa de fond, precum şi atunci când instanţa de fond nu a pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. (2)În vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe. (3)Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 379 Soluţiile la judecata în apel Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: 1. respinge apelul, menţinând hotărârea atacată: a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil; b) dacă apelul este nefondat; 2. admite apelul şi: a) desfiinţează sentinţa primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre şi procedează potrivit art. 345 şi urm. privind judecata în fond; b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. 2, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 380 Soluţii complementare Dacă hotărârea este desfiinţată pentru că s-a constatat existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 332 alin. 2, se dispune restituirea cauzei la procuror pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 381 Chestiuni complementare (1)Instanţa, deliberând asupra apelului, face, când este cazul, aplicaţia dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asigurătorii, la cheltuielile judiciare şi la orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului. De asemenea, instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la computarea reţinerii şi arestării şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel. (2)Instanţa deliberează şi hotărăşte asupra oricărei alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 382 Desfiinţarea hotărârii (1)În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează în întregime, dar în limitele prevăzute în art. 371 şi 373. (2)Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei. (3)Când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii.

Art. 383 Conţinutul deciziei (1)Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute în art. 355, iar în expunere, temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute în art. 379 pct. 2. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. (11)Dispoziţiile art. 350 se aplică în mod corespunzător. (2)În cazul când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă. (3)Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul. (4)Abrogat. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 384 Procedura de rejudecare Judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 385 Limitele rejudecării (1)Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. (2)Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea decât cea arătată în art. 372 alin. 2 şi art. 373. (3)Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Secţiunea II
Recursul

Art. 3851 Hotărârile supuse recursului (1)Pot fi atacate cu recurs: a) sentinţele pronunţate de judecătorii; b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare; c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie; d1) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de curţi de apel şi Curtea Militară de Apel; f) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea. (2)Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. (3)Recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii. (4)Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 3852 Persoanele care pot face recurs Pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 3853 Termenul de declarare a recursului (1)Termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. (2)Dispoziţiile art. 363–365 privind data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declararea peste termen a căii de atac se aplică în mod corespunzător.

Art. 3854 Declararea, renunţarea şi retragerea recursului (1)Recursul se declară în condiţiile prevăzute în art. 366 şi 367, care se aplică în mod corespunzător. (2)Părţile pot renunţa la recurs potrivit dispoziţiilor art. 368 şi pot retrage recursul în condiţiile art. 369, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 3855 Efectul suspensiv al recursului Recursul este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.

Art. 3856 Efectul devolutiv şi limitele sale (1)Instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces. (2)Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859. (3)Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În aceste cauze, instanţa de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situaţia în care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părţilor la un proces echitabil. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 3857 Efectul extensiv şi limitele sale (1)Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. (2)Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

Art. 3858 Neagravarea situaţiei în propriul recurs (1)Instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs. (2)În recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia.

Art. 3859 Cazurile în care se poate face recurs (1)Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei; 2. abrogat; 3. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate; 4. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; 5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; 6. judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie; 7. abrogat; 8. abrogat; 9. abrogat; 10. abrogat; 11. abrogat; 12. când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334–337; 13. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 14. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 15. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată condamnatului a fost graţiată; 16. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 17. abrogat; 171. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii; 172. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii;. 18. abrogat; 19. abrogat; 20. abrogat; 21. abrogat; (2)Cazurile de casare prevăzute în alin. 1 pot fi invocate atât cu privire la soluţionarea laturii penale, cât şi a laturii civile a cauzei. (3)Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1, 3–6, 13 şi 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. (4)Când instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013; Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 207/2000 – privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, M. Of. 594/2000; Ordonanţă de urgenţă nr. 207/2000 – privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, M. Of. 594/2000;

Art. 38510 Motivarea recursului (1)Recursul trebuie să fie motivat. (2)Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. (21)În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. 1 şi 2, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. 3, se iau în considerare din oficiu. (3)Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 3856alin. 3, când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 38510a. Admiterea în principiu La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată examinează admisibilitatea recursului în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În cazul în care constată că cererea de recurs este formulată împotriva unei hotărâri care nu este supusă niciunei căi de atac, a unei încheieri care nu se atacă decât odată cu fondul, a unei hotărâri pronunţate în recurs sau în contestaţie în anulare, dispune, prin încheiere, respingerea cererii ca inadmisibilă. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013;

Art. 38511 Prezenţa părţilor şi a procurorului (1)Judecarea recursului se face cu citarea părţilor. (2)Judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. (3)Dispoziţiile alin. 2 nu sunt aplicabile în judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive. (4)Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 38512 Raportul scris (1)Preşedintele instanţei de recurs, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea recursului şi poate delega, totodată, unul din judecătorii care compun completul de judecată să facă un raport scris asupra recursului. La înalta Curte de Casaţie şi Justiţie raportul poate fi întocmit de un judecător sau de un magistrat-asistent. (2)Raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, obiectul procesului, soluţiile pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în măsura în care sunt necesare soluţionării recursului. (3)Raportul trebuie să mai conţină observaţii cu referiri, dacă este cazul, la jurisprudenţa internă, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a se arăta opinia raportorului. (4)În raport se semnalează din oficiu şi cazurile de casare arătate în art. 3859alin. 2. (5)Raportul se depune la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003;

Art. 38513 Dezbaterea recursului (1)După citirea raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi în urmă procurorului. Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. (2)Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. (3)Inculpatul are cel din urmă cuvântul.

Art. 38514 Verificarea hotărârii (1)Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. (11)Cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. (2)Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 38515 Soluţiile Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii: 1. respinge recursul, menţinând hotărârea atacată: a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil; b) dacă recursul este nefondat; 2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi: a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis; b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 11; c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute în art. 3859alin. 1 pct. 3–6 şi rejudecarea de către instanţa competentă, în cazul prevăzut în art. 3859alin. 1 pct. 1. Când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel, în caz de admitere şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, cauza se trimite la prima instanţă, dacă ambele hotărâri au fost casate, şi la instanţa de apel, când numai hotărârea acesteia a fost casată. În cazul în care admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, instanţa de recurs desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată; d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în cazurile prevăzute în art. 3859alin. 1 pct. 12–16 şi 172, precum şi în cazul prevăzut în art. 3856alin. 3. modificat de Lege nr. 2/2013 – privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din 1 februarie 2013, M. Of. 89/2013; Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 38516 Soluţii şi chestiuni complementare (1)Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d), se pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. (2)Dispoziţiile art. 380 şi art. 381 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 38517 Desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei (1)În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată se casează în întregime, dar în limitele prevăzute în art. 3856şi 3857. (2)Dispoziţiile art. 382 alin. 2 şi 3 se aplică în mod corespunzător. (3)Decizia instanţei de recurs trebuie să cuprindă, în partea introductivă, menţiunile prevăzute în art. 355, iar în expunere, temeiurile de fapt şi cele de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea soluţiilor prevăzute în art. 38515 pct. 2. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de recurs, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. (4)Dispoziţiile art. 383 alin. 2–4 se aplică în mod corespunzător. (5)Dacă instanţa reţine cauza spre rejudecare, în decizie se menţionează probele ce urmează a fi administrate. (6)Partea din hotărâre care nu a fost casată rămâne definitivă şi devine executorie la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 38518 Limitele rejudecării (1)Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului. (2)Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.

Art. 38519 Procedura de rejudecare Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător.

Capitolul IV
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Secţiunea I
Contestaţia în anulare

Art. 386 Cazurile de contestaţie în anulare Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare; c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f)–i1), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. 11 ori art. 38516 alin. 1. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 387 Cererea de contestaţie (1)Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d), şi de procuror. (2)În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a)–c) şi e) trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 388 Termenul de introducere (1)Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a)–c) şi e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere. (2)Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) poate fi introdusă oricând. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 389 Instanţa competentă (1)Contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a)–c) şi e) se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere. (2)Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 390 Suspendarea executării Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.

Art. 391 Admiterea în principiu (1)Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a)–c) şi e), fără citarea părţilor. (2)Instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 392 Procedura de judecare (1)La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea recursului, sau la rejudecarea cauzei după casare. (2)Când condamnatul se află în stare de deţinere, dispoziţiile art. 375 alin. 2 şi 3 se aplică în mod corespunzător. (3)Judecarea contestaţiei prevăzute în art. 386 lit. d) se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă, ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat. (4)Sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului.

Secţiunea II
Revizuirea

Art. 393 Hotărârile supuse revizuirii (1)Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă. (2)Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.

Art. 394 Cazurile de revizuire (1)Revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. (2)Cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. (3)Cazurile de la lit. b), c) şi d) constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. (4)În cazul prevăzut de lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.

Art. 395 Dovedirea unor cazuri de revizuire (1)Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b), c) şi d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei. (2)Când organele arătate în alin. 1 nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, situaţiile menţionate se constată în procedura de revizuire.

Art. 396 Persoanele care pot cere revizuirea (1)Pot cere revizuirea: a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale; b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia. (2)Procurorul poate din oficiu să iniţieze procedura revizuirii. (3)Organele de conducere ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal care au cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare care ar motiva revizuirea sunt obligate să sesizeze pe procuror.

Art. 397 Cererea de revizuire (1)Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. (2)Cererea se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. (3)Dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile arătate în alin. 2, procurorul cheamă persoana care a făcut cererea în vederea completării sau precizării acesteia. (4)Cererea de revizuire adresată direct instanţei se trimite pe cale administrativă procurorului competent. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 398 Termenul de introducere a cererii (1)Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului. (2)Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal, se poate face în termen de un an, care curge: a) în cazul prevăzut în art. 394 lit. a), precum şi în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea; b) în cazurile prevăzute în art. 394 lit. b), c) şi d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea. (3)Dispoziţiile din alineatul precedent se aplică şi în cazul când procurorul se sesizează din oficiu. (4)Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Art. 399 Efectuarea actelor de cercetare (1)După introducerea cererii de revizuire procurorul ascultă, dacă este cazul, potrivit art. 397 alin. 3, persoana care solicită revizuirea. În cazul când este necesară efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, procurorul dispune aceasta prin ordonanţă. (2)Totodată, procurorul cere, dacă este necesar, dosarul cauzei. (3)Pentru efectuarea actelor de cercetare procurorul poate delega organul de cercetare penală. Dispoziţiile art. 217 alin. ultim sunt aplicabile. (4)Termenul de efectuare a actelor de cercetare este de 2 luni şi curge de la data introducerii cererii de revizuire. (5)După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente.

Art. 400 Suspendarea executării Abrogat. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 401 Instanţa competentă Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Când temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determină potrivit dispoziţiilor art. 35.

Art. 402 Măsuri premergătoare La primirea lucrărilor trimise de procuror, preşedintele instanţei fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, dispunând ataşarea dosarului cauzei. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 403 Admiterea în principiu (1)Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. (2)Abrogat. (3)Instanţa, în baza celor constatate, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia. (31)Cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări. (4)Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat, sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin derogare de la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. g) procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul admiterii în principiu, după rejudecarea cauzei, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor din art. 13 alin. 2 şi 3 care se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 404 Măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu (1)Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanţa stabileşte termen pentru rejudecarea cauzei, putând suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii. (2)Instanţa poate de asemenea lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sunt întrunite condiţiile legale. (3)În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecării. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 405 Rejudecarea (1)Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă. (2)Instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele care au fost efectuate în cursul primei judecăţi sau cu ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire.

Art. 406 Soluţiile după rejudecare (1)Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 345–353, care se aplică în mod corespunzător. (2)De asemenea, dispoziţiile art. 373 se aplică în mod corespunzător. (3)Totodată, instanţa dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte, iar pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă, restituirea cotei făcută venit la bugetul de stat şi calcularea ca vechime şi continuitate în muncă a duratei pedepsei executate. (4)Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.

Art. 407 Calea de atac Sentinţele instanţei de revizuire, date potrivit art. 403 alin. 3 şi art. 406 alin. 1, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului.

Art. 408 Revizuirea dispoziţiilor civile Regulile cuprinse în prezenta secţiune se aplică în mod corespunzător şi în ce priveşte revizuirea hotărârii penale cu privire la latura civilă.

Art. 4081 Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (1)Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. (2)Pot cere revizuirea: a) persoana al cărei drept a fost încălcat; b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; c) procurorul. (3)Cererea de revizuire se introduce la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători. (4)Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului. (5)După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate. (6)Participarea procurorului este obligatorie. (7)La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Partea arestată este adusă la judecată. (8)Când părţile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, se ascultă şi concluziile acestora. (9)Instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin decizie. (10)Când instanţa constată că cererea este tardivă, inadmisibilă sau nefondată, o respinge. (11)Când instanţa constată că cererea este fondată: a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului; b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II. (12)Decizia pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este supusă nici unei căi de atac. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004;

Art. 4082 Revizuirea în cazul deciziilor Curţii Constituţionale (1)Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. (2)Pot cere revizuirea: a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale; b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; c) procurorul. (3)Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere. (4)Cererea de revizuire se poate face în termen de 3 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale. (5)Dispoziţiile art. 4081alin. 5–11 se aplică în mod corespunzător. (6)Hotărârea instanţei de revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea supusă revizuirii. modificat de Lege nr. 177/2010 – pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României din 28 septembrie 2010, M. Of. 672/2010;

Secţiunea III
Recursul în interesul legii

Art. 409 Recursul în anulare Abrogat. modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 410 Cazurile în care se poate face recurs în anulare Abrogat. modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Ordonanţă de urgenţă nr. 207/2000 – privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, M. Of. 594/2000; Ordonanţă de urgenţă nr. 207/2000 – privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, M. Of. 594/2000;

Art. 411 Termenul de declarare Abrogat. modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004; Ordonanţă de urgenţă nr. 207/2000 – privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, M. Of. 594/2000;

Art. 412 Suspendarea executării Abrogat. modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 4121 Extinderea recursului în anulare Abrogat. modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004;

Art. 413 Citarea părţilor Abrogat. modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004;

Art. 414 Retragerea recursului în anulare Abrogat. modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004;

Art. 4141 Motivarea, judecarea şi soluţionarea recursului în anulare Abrogat. modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 4142 Calitate procesuală Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 4143 Condiţii de admisibilitate Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 4144 Judecarea recursului în interesul legii (1)Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (2)În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte secţiile din care provin cei 20 de judecători. (3)După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele acesteia sau, după caz, vicepreşedintele va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului prevăzut la alin. 1. (4)La primirea cererii, preşedintele completului va desemna un judecător din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul acestor secţii pentru întocmirea raportului. Raportorii nu sunt incompatibili. (5)În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra problemelor de drept soluţionate diferit. (6)Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori va/vor întocmi proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii. (7)Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a soluţiei propuse. (8)La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceştia vor fi înlocuiţi cu respectarea regulilor prevăzute la alin. 3. (9)Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al curţii de apel. (10)Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 4145 Conţinutul hotărârii şi efectele ei[1] (1)Asupra cererii, completul se pronunţă prin decizie. (2)Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. (3)Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4)Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. modificat de Decizie curtea constituţională – referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală din 13 iunie 2013, M. Of. 350/2013; Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; modificat de Lege nr. 576/2004 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, M. Of. 1223/2004;

TITLUL III
EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

Capitolul I
DISPOZIŢII GENERALE

Art. 415 Hotărâri executorii (1)Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. (2)Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.

Art. 416 Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe Hotărârile primei instanţe rămân definitive: 1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului; 2. la data expirării termenului de apel: a) când nu s-a declarat apel în termen; b) când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului; 3. la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel; 4. la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins: a) când nu s-a declarat recurs în termen; b) când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului; 5. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; 6. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4.

Art. 4161 Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel Hotărârile instanţei de apel rămân definitive: 1. la data expirării termenului de recurs: a) când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen; b) când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a) a fost retras înăuntrul termenului; 2. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a), dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; 3. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a).

Art. 417 Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs Hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când: a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare; b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului; c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.

Art. 418 Instanţa de executare (1)Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, se pune în executare de către prima instanţă de judecată. (2)Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Curtea Supremă de Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti sau de tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti. (3)Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa ierarhic superioară. (4)Dispoziţiile alineatelor precedente sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor nedefinitive, dar executorii, cu excepţia celor privind măsurile preventive care se pun în executare de instanţa care le-a dispus. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 419 Judecătorul delegat cu executarea (1)Instanţa de executare deleagă pe unul din judecătorii săi, pentru efectuarea punerii în executare. (2)Dacă cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare, judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare, care va proceda potrivit dispoziţiilor art. 460.

Capitolul II
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR

Secţiunea I
Punerea în executare a pedepselor principale

Art. 420 Punerea în executare a pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă (1)Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instanţei de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevăzut în art. 418 alin. 3, se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70, numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare. (2)În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara. Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70, pedeapsa pronunţată împotriva acestuia, numărul şi data hotărârii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 421 Trimiterea spre executare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării (1)Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare, se trimit două exemplare, după caz, organului de poliţie, când condamnatul este liber, comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat, sau comandantului unităţii militare unde condamnatul face serviciul militar. (2)Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, se trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră. (3)În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, organele de executare prevăzute în alin. 1 şi 2 au obligaţia de a lua măsurile prevăzute de lege în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, în ziua primirii acestora. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 422 Executarea mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării (1)Pe baza mandatului de executare organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare. (11)În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. (2)Dispoziţiile art. 161 sunt aplicabile în mod corespunzător, obligaţia de încunoştinţare revenind organului de poliţie. (3)Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul. (31)Dispoziţiile art. 184 alin. 31 se aplică în mod corespunzător. (4)Comandantul unităţii militare, primind mandatul de executare, înmânează un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei. (5)Când condamnatul se află arestat, un exemplar al mandatului de executare i se înmânează de către comandantul locului de deţinere. (6)Comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. (7)O copie de pe procesul-verbal se trimite instanţei de executare. (71)Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui condamnat eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 4221 Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executarea la locul de muncă Pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul se emite de instanţa de executare, se întocmeşte în 4 exemplare şi cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 420, care se aplică în mod corespunzător, şi următoarele date: denumirea, sediul unităţii unde se execută pedeapsa, dispoziţia de executare a pedepsei către conducerea unităţii şi de reţinere şi vărsare la bugetul de stat a cotei prevăzute de lege.

Art. 4222 Trimiterea spre executare a mandatului şi a dispozitivului hotărârii (1)Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite câte un exemplar unităţii unde se va executa pedeapsa, condamnatului şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul unitatea. (2)O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul.

Art. 423 Obiecţii privind identitatea Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridică obiecţii în ce priveşte identitatea, se procedează potrivit dispoziţiilor art. 153, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 424
Abrogat.

Art. 425 Punerea în executare a amenzii penale (1)Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. (2)Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut în alineatul precedent, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare. (3)În caz de neîndeplinire a obligaţiei în termenul arătat în alin. 1 sau de neplată a unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii. (4)Abrogat. (5)Abrogat. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea II
Punerea în executare a pedepselor complimentare

Art. 426 Interzicerea exerciţiului unor drepturi Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, consiliului local în a cărui rază îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi.

Art. 427 Degradarea militară Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.

Art. 428
Abrogat.

Secţiunea III
Punerea în executare a măsurilor de siguranţă

Art. 429 Obligarea la tratament medical (1)Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Direcţia sanitară judeţeană va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratament. (11)La luarea măsurii obligării la tratament medical, persoana la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei de judecată, iar la data rămânerii definitive a hotărârii, şi direcţiei sanitare prevăzute în alin. 1. (2)Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală. (3)În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea prevăzută în alin. 1 se face administraţiei locului de deţinere. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 430 Obligaţii în legătură cu tratamentul medical (1)Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanţei: a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; b) sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare; c) când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament este indicat un alt tratament; d) dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală. (2)În cazul când unitatea sanitară nu se află în raza teritorială a instanţei care a dispus executarea, comunicarea prevăzută la lit. b)–d) se face judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară. (3)Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător şi în cazul arătat în art. 429 alin. 3.

Art. 431 Înlocuirea tratamentului medical (1)Primind comunicarea, instanţa de executare sau instanţa prevăzută în art. 430 alin. 2 dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă. (11)Persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei prevăzute în alin. 1. (12)După primirea raportului medico-legal şi a concluziilor medicului specialist prevăzut în alin. 11, instanţa ascultă concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi apărătorului acesteia, precum şi ale expertului şi medicului specialist, atunci când consideră necesar, dispunând fie înlocuirea tratamentului, fie internarea medicală. (13)Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu. (2)O copie de pe hotărârea definitivă a instanţei prevăzute în art. 430 alin. 2 se comunică instanţei de executare. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 432 Internarea medicală (1)Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. (2)La luarea măsurii internării medicale, persoana la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei de judecată, iar la data rămânerii definitive a hotărârii, şi direcţiei sanitare prevăzute în alin. 1. (3)Judecătorul delegat al instanţei de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care s-a efectuat internarea, în vederea luării în supraveghere. (4)După primirea comunicării, judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 433 Obligaţii în legătură cu internarea medicală (1)Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoştinţând despre aceasta instanţa de executare. (11)În cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliţie. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. (12)Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită, direcţia sanitară constată aceasta printr-un proces-verbal şi sesizează organele de poliţie pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al sesizării adresate organelor de poliţie se trimit instanţei de executare. (2)Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul când consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte unitatea sanitară. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Art. 434 Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale (1)Judecătoria, după primirea sesizării judecătorului delegat sau a încunoştinţării prevăzute în art. 433 alin. 2, ascultând concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, şi ale apărătorului său, precum şi ale expertului care a întocmit raportul medico-legal, atunci când consideră necesar, dispune, după caz, menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical. (2)Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror. În acest caz, judecătoria dispune efectuarea raportului medico-legal. Dispoziţiile art. 431 alin. 11 se aplică în mod corespunzător. (3)Dacă persoana internată nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu. (4)O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 435 Măsuri de siguranţă provizorii (1)În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, punerea în executare se face de către instanţa de judecată care a luat această măsură. (2)Dispoziţiile prevăzute în art. 430–434 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 436 Executarea altor măsuri de siguranţă (1)Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor. (2)Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă. (3)Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri, în caz de boală sau pentru orice alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea.

Art. 437 Revocarea măsurilor de siguranţă (1)Persoana cu privire la care s-a luat una dintre măsurile prevăzute în art. 115 şi 116 din Codul penal poate cere instanţei corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie locuieşte, revocarea măsurii, când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat. (2)Revocarea poate fi cerută şi de procuror. (3)Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei faţă de care este luată măsura, după ascultarea concluziilor apărătorului acesteia şi ale procurorului. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 438 Executarea expulzării (1)Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării. (2)Dacă măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă. (3)În vederea punerii în executare a măsurii expulzării, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. (4)Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura expulzării nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Art. 439 Executarea confiscării speciale Măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin ordonanţă sau hotărâre se execută după cum urmează: a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii; b) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

Art. 4391 Executarea interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată (1)Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă prevăzută în art. 1181din Codul penal, a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei. (2)Dacă pedeapsa închisorii se execută într-un loc de detenţie, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii să i se pună în vedere condamnatului, la data liberării să se prezinte la organul de poliţie, care procedează potrivit alin. 3. Totodată, se trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii comandantului locului de deţinere. (3)Organul de poliţie are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate prin supravegherea respectării interdicţiei de a nu reveni în locuinţa familiei şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Secţiunea IV Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale

Art. 440 Înlocuirea răspunderii penale În cazul înlocuirii răspunderii penale, executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează conform art. 487, care se aplică în mod corespunzător, iar executarea amenzii se efectuează potrivit art. 442 şi 443.

Art. 441
Abrogat.

Secţiunea IV1 Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 din Codul penal

Art. 4411 Executarea sancţiunilor Executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează conform art. 487, care se aplică în mod corespunzător, iar executarea amenzii se efectuează potrivit art. 442 şi 443.

Secţiunea V Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat

Art. 442 Amenzile judiciare (1)Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o. (2)Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală. (3)Executarea amenzilor judiciare se face de organul arătat în alineatul precedent.

Art. 443 Cheltuielile judiciare avansate de stat (1)Dispoziţia din hotărârea penală privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare potrivit art. 442 alin. 2. (2)Când obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonanţă, punerea în executare se face de procuror, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 442 alin. 2. (3)Executarea cheltuielilor judiciare se face de către organele care, potrivit legii, execută amenda penală.

Secţiunea VI
Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre

Art. 444 Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate (1)Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile. (2)Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării, persoanele chemate nu se prezintă a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa constată aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii. (3)Dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite şi nimeni nu Ie-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile alineatului precedent. (4)Când restituirea lucrurilor a fost dispusă de către procuror sau de către organul de cercetare penală, acesta procedează potrivit prevederilor din alineatele precedente.

Art. 445 Înscrisurile declarate false (1)Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat. (2)Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul. (3)Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. (4)În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre. (5)Instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii, cu menţiunile arătate în alin. 2, de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.

Art. 446 Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.

Capitolul III
ALTE DISPOZIŢII PRIVIND EXECUTAREA

Secţiunea I
Schimbări în executarea unor hotărâri

Art. 447 Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei (1)Asupra revocării sau anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute în art. 83 ori în art. 85 din Codul penal sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzută în art. 864ori în art. 865din Codul penal se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. (2)Dacă până la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate obligaţiile civile prevăzute în art. 84 sau cele prevăzute în art. 864alin. 1 din Codul penal, partea interesată sau procurorul sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării suspendării executării pedepsei.

Art. 4471 Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă, în cazurile prevăzute în art. 869şi 8610 din Codul penal, se dispune, după caz, de către instanţa de executare sau de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa, ori de către instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către procuror, de unitate sau de organul de poliţie. În cazul prevăzut în art. 869alin. 4, instanţa poate fi sesizată şi de către cel condamnat.

Art. 448 Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă (1)Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. (2)Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit dispoziţiilor art. 420–423.

Art. 449 Alte modificări de pedepse (1)Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni; b) recidiva; c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (2)Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa. (3)Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.

Art. 4491 Înlocuirea pedepsei amenzii (1)Înlocuirea pedepsei amenzii în cazul prevăzut în art. 631din Codul penal se dispune de instanţa de executare. (2)Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda.

Art. 450 Liberarea condiţionată (1)Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, iar în cazul prevăzut în art. 62 alin. 3 din Codul penal, de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară. (2)Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. (3)Instanţele prevăzute în alin. 1 se pronunţă şi asupra revocării liberării condiţionate, în cazul când instanţa care a judecat pe condamnat pentru o altă infracţiune nu s-a pronunţat în această privinţă. (4)Hotărârea instanţei este supusă recursului. Termenul de recurs este de 3 zile. Recursul declarat de procuror este suspensiv de executare. (5)Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deţinere copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 4501 Încetarea executării pedepsei la locul de muncă (1)Încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa. (2)Dispoziţiile art. 450 alin. 2, 3 şi 4 se aplică în mod corespunzător. (3)Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice unităţii unde se execută pedeapsa, precum şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul unitatea, copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus încetarea executării pedepsei.

Art. 451 Înlocuirea executării pedepsei pentru militari (1)Înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea în închisoare militară, în cazul condamnaţilor care au devenit militari în termen în cursul judecăţii la o instanţă civilă, precum şi pentru cei care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se dispune de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se găseşte unitatea militară din care face parte cel condamnat, la sesizarea comandantului. (2)Înlocuirea executării pedepsei într-o închisoare militară, cu executarea într-un loc de deţinere, în cazul condamnaţilor care au fost trecuţi în rezervă înainte de începerea executării pedepsei, se dispune de către instanţa prevăzută la alineatul precedent, din oficiu sau la sesizarea comandantului unităţii militare din care făcea parte cel condamnat.

Art. 452 Reducerea pedepsei pentru militari (1)Reducerea pedepsei ce se execută în închisoare militară în cazul şi în condiţiile prevăzute în art. 62 alin. 2 din Codul penal se face la sesizarea comandantului acelei închisori. (2)Instanţa competentă să reducă pedeapsa este tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară.

Secţiunea II Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Art. 453 Cazurile de amânare (1)Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri: a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală gravă, care face imposibilă executarea pedepsei, iar instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când starea de sănătate a condamnatului se va ameliora, astfel încât pedeapsa să poată fi pusă în executare. Cererea de amânare a executării pedepsei nu poate fi admisă dacă se constată că tratamentul condamnatului se poate efectua sub pază permanentă, în condiţiile prevăzute de art. 1391, care se aplică în mod corespunzător; b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea; c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată. (2)Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art. 362 alineatul ultim, iar în cazul prevăzut la lit. c) din prezentul articol, şi de către conducerea unităţii la care lucrează condamnatul. (21)Cererea poate fi retrasă de cel care a formulat-o. (22)În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a) şi b), hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării. (3)Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă. În situaţia prevăzută la lit. b), executarea pedepsei poate fi amânată pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere. modificat de Lege nr. 195/2009 – privind modificarea art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 27 mai 2009, M. Of. 365/2009; Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 4531 Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării (1)Pe durata amânării executării pedepsei, condamnatul va respecta următoarele obligaţii: a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; b) să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat sau la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus amânarea; d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. (2)Pe durata amânării executării pedepsei, instanţa poate impune condamnatului să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite de instanţă; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Art. 454 Instanţa competentă (1)Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de executare. (11)Instanţa de executare comunică hotărârea prin care s-a dispus amânarea executării pedepsei, în ziua în care aceasta devine definitivă, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte condamnatul, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata amânării. (12)În caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor, instanţa revocă amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de libertate. Organul de poliţie desemnat cu supravegherea de către instanţă verifică periodic respectarea obligaţiilor de către condamnat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora sesizează, de îndată, instanţa de executare. (2)Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea termenului, ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu s-a stabilit un termen, judecătorul delegat al instanţei de executare este obligat să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat amânarea executării pedepsei, iar când constată că aceasta a încetat, să ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare sau, după caz, pentru aducerea lui la îndeplinire. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Secţiunea III Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Art. 455 Cazurile de întrerupere (1)Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 453, la cererea persoanelor arătate în alin. 2 al aceluiaşi articol. (2)Dispoziţiile art. 4531şi art. 454 alin. 11 şi 12 se aplică în mod corespunzător. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Art. 456 Instanţa competentă (1)Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanţei de executare. (2)În cazul în care persoana condamnată se află în stare de libertate în urma unei întreruperi anterioare a executării pedepsei, instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare. (3)Cererea de întrerupere a executării pedepsei adresată altei instanţe se trimite pe cale administrativă instanţei competente, potrivit alin. 1 şi 2. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 457 Evidenţa întreruperii executării pedepsei (1)Instanţa care a acordat întreruperea comunică de îndată această măsură locului de deţinere sau, după caz, unităţii unde condamnatul execută pedeapsa şi organului de poliţie, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea, aceasta comunică măsura luată şi instanţei de executare. (2)Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării. Pe copia mandatului de executare se menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata pedepsei. Dacă, la expirarea termenului de întrerupere, cel condamnat la pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă nu se prezintă la unitate, aceasta înştiinţează de îndată instanţa de executare. (21)Dispoziţiile art. 454 alin. 2 teza a doua se aplică în mod corespunzător. (3)Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei. (4)Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Secţiunea IV
Înlăturarea sau modificarea pedepsei

Art. 458 Intervenirea unei legi penale noi (1)Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal. (2)Aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.

Art. 459 Amnistia şi graţierea Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă.

Capitolul IV
DISPOZIŢII COMUNE

Art. 460 Procedura la instanţa de executare (1)Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei de executare, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute în art. 171. (2)Condamnatul arestat este adus la judecată. (3)Participarea procurorului este obligatorie. (4)După concluziile procurorului şi ascultarea părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă. (5)Dispoziţiile cuprinse în partea specială, titlul II, care nu sunt contrare dispoziţiilor din acest capitol, se aplică în mod corespunzător. (6)Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia din situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa. Soluţia se comunică instanţei de executare. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003;

Art. 461 Contestaţia la executare (1)Contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării. (2)În cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d) contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută în alin. 1 sau 6 al art. 460, iar în cazul prevăzut la lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. (3)Contestaţia împotriva actelor de executare privind confiscarea averii se soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile.

Art. 462 Rezolvarea contestaţiei (1)Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevăzută în art. 460. (2)În cazul arătat în art. 461 lit. d), dacă din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele şi situaţiile de existenţa cărora depinde soluţionarea contestaţiei, constatarea acestora se face de către instanţa competentă să judece contestaţia. (3)Cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 463 Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile (1)Contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face, în cazurile prevăzute în art. 461 lit. a) şi b), la instanţa de executare prevăzută în art. 460, iar în cazul prevăzut în art. 461 lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. (2)Procedura de rezolvare a acestei contestaţii este cea prevăzută în art. 460 alin. 1 şi 2. (3)Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile.

Art. 464 Contestaţia privitoare la amenzile judiciare Contestaţia contra executării amenzilor judiciare se soluţionează de către instanţa care le-a pus în executare.

Titlul IV
PROCEDURI SPECIALE

Capitolul I
URMĂRIREA ŞI JUDECAREA UNOR INFRACŢIUNI FLAGRANTE

Art. 465 Infracţiunea flagrantă (1)Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. (2)Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. (3)În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.

Art. 466 Cazuri de aplicare a procedurii speciale Infracţiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formele agravate ale acestor infracţiuni, săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice alt loc aglomerat, se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispoziţiile din prezentul cod. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 467 Constatarea infracţiunii (1)Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate. (2)Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe. (3)Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea. (4)Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele ascultate.

Art. 468 Reţinerea şi arestarea învinuitului sau a inculpatului (1)Învinuitul este reţinut. Reţinerea durează 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere. (2)Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente înainte de expirarea mandatului de arestare. (3)În cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, se aplică art. 146 şi următoarele. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 469 Continuarea cercetării după restituire (1)În cazul când judecătorul a emis mandat de arestare a învinuitului şi procurorul a restituit cauza, organul de cercetare este obligat să continue cercetarea şi să înainteze dosarul procurorului o dată cu învinuitul, cel mai târziu în 3 zile de la arestarea acestuia. (2)În cazul când nu s-a putut efectua complet cercetarea în termenul arătat în alineatul precedent, continuarea cercetării penale se face potrivit dispoziţiilor procedurii obişnuite. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003;

Art. 470 Verificarea lucrărilor de cercetare penală (1)Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, potrivit art. 262, ori restituirea cauzei potrivit art. 265. (2)Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei. (3)Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite. Dispoziţiile art. 267 şi 268 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Ordonanţă de urgenţă nr. 109/2003 – privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, M. Of. 748/2003;

Art. 471 Instanţa competentă (1)Competenţa de judecată în cauzele privitoare la infracţiunile flagrante prevăzute în art. 466 este cea obişnuită. (2)Pentru municipiile împărţite în sectoare, ministrul justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze.

Art. 472 Măsuri pregătitoare (1)Preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate. (2)Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi nu se citează. (3)Participarea procurorului la judecată este obligatorie. (4)Instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 466. (5)Când instanţa constată că în cauză nu sunt întrunite aceste condiţii, judecata se face potrivit procedurii obişnuite. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 473 Judecata în primă instanţă (1)Instanţa procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi persoana vătămată dacă este de faţă. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a lucrărilor din dosar. (2)Instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, în care scop ia măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de poliţie. (3)Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene care în total nu trebuie să depăşească 10 zile.

Art. 474 Măsuri cu privire la starea de libertate Când instanţa se desesizează pentru incompetenţă sau reţine cauza pentru a fi judecată potrivit procedurii obişnuite, ori amână judecarea cauzei potrivit art. 473 alin. ultim, trebuie să dispună asupra stării de libertate a inculpatului.

Art. 475 Hotărârea instanţei (1)Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile, sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. (2)Inculpatul aflat în stare de deţinere este adus la pronunţare. (3)Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore. (4)Când inculpatul a fost pus anterior în libertate, dacă instanţa pronunţă pedeapsa închisorii, poate dispune arestarea acestuia. (5)Instanţa este obligată a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat, în cazurile prevăzute în art. 350 alin. 2 şi 3, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 476 Acţiunea civilă (1)Instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii. (2)Dacă persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa examinează acţiunea civilă chiar în lipsa acestora şi chiar dacă nu s-au constituit parte civilă, iar soluţionarea acţiunii civile nu duce la amânarea cauzei. (3)Dacă nu sunt întrunite condiţiile alineatelor precedente, instanţa rezervă soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate, care este scutită de taxe de timbru.

Art. 477 Apelul şi recursul (1)Termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare. (2)Dosarul cauzei se înaintează instanţei de apel sau, după caz, instanţei de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea apelului ori a recursului. Judecarea în apel şi în recurs se face de urgenţă.

Art. 478 Cazul infracţiunilor concurente, indivizibile sau conexe (1)În caz de concurs de infracţiuni, când procedura prevăzută în prezentul capitol se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat. (2)În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura prevăzută în prezentul capitol se aplică numai unora dintre fapte ori unora dintre infractori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecata se fac potrivit procedurii obişnuite.

Art. 479 Cazuri când nu se aplică procedura specială (1)Procedura prevăzută în prezentul capitol nu se aplică infracţiunilor săvârşite de minori. (2)În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă acestea sunt flagrante şi săvârşite în condiţiile prevăzute în art. 466, constatarea săvârşirii lor este obligatorie şi se face potrivit art. 467. Procedura de urmărire şi judecare prevăzută în acest capitol se aplică numai dacă persoana vătămată a introdus în termen de 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmărire penală. În acest scop, persoana vătămată este chemată şi întrebată de organul de urmărire penală dacă înţelege să facă plângere în termenul mai sus arătat. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

CAPITOLUL I1 Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice

Art. 4791 Dispoziţii generale Dispoziţiile Codului de procedură penală se aplică şi în cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele juridice, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol.

Art. 4792 Obiectul şi exercitarea acţiunii penale (1)Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice care au săvârşit infracţiuni. (2)Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul său legal. (3)Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. (4)În cazul prevăzut în alin. 3, dacă persoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. (5)Practicienilor în insolvenţă desemnaţi potrivit alin. 4 li se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 190 alin. 1, 2 şi 4–6.

Art. 4793 Competenţa teritorială Competenţa teritorială este determinată de: a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea; b) locul unde se află sediul persoanei juridice; c) locul unde locuieşte persoana vătămată sau unde aceasta îşi are sediul.

Art. 4794 (1)Persoana juridică se citează la sediul acesteia. Când sediul este fictiv ori persoana juridică nu mai funcţionează la sediul declarat, iar noul sediu nu este cunoscut, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. (2)Dacă persoana juridică este reprezentată prin mandatar, numit în condiţiile prevăzute în art. 4792alin. 3 şi 4, citarea se face la locuinţa mandatarului ori la sediul practicianului în insolvenţă desemnat în calitate de mandatar. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Art. 4795 Măsuri preventive (1)Judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri preventive: a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice; c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţă persoanei juridice; d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar; e) interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiu sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. (2)În vederea asigurării respectării măsurilor prevăzute în alin. 1 lit. a)–e), instanţa poate obliga persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani sau alte valori fixate de organul judiciar. Cuantumul cauţiunii nu poate fi mai mic de 5.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţată în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice sau încetarea procesului penal faţă de aceasta. În cazul în care s-a dispus faţă de persoana juridică o soluţie de netrimitere în judecată, restituirea cauţiunii se dispune de către procuror. Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurilor preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. (3)Măsurile preventive prevăzute în alin. 1 pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. (4)În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecător, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice. (5)Participarea procurorului este obligatorie. (6)Încheierea poate fi atacată cu recurs în 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. (7)Măsurile preventive se revocă, din oficiu sau la cerere, când nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea acestora. Dispoziţiile alin. 4–6 se aplică în mod corespunzător. (8)Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute în art. 183 şi art. 198 alin. 2, iar faţă de practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută în art. 198 alin. 2.

Art. 4796 Măsurile asigurătorii Faţă de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, în vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Art. 4797 Procedura de informare (1)Organul judiciar comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare. (2)Organele prevăzute în alin. 1 sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică. (3)Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social. (4)Neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligaţiilor prevăzute în alin. 2 şi 3 constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. (5)După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Art. 4798 Interzicerea fuziunii, a divizării, a reducerii capitalului social, a dizolvării sau lichidării După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepselor aplicate persoanei juridice, nu se poate iniţia fuziunea, divizarea, dizolvarea sau lichidarea acesteia.

Art. 4799 Punerea în executare a pedepsei amenzii (1)Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. (2)Când persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut în alin. 1, instanţa de executare, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare. (3)În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a amenzii în termenul arătat în alin. 1 sau de neplată a unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia, potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.

Art. 47910 Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice (1)O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa dizolvării persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, instanţei civile competente, care deschide procedura de lichidare şi desemnează lichidatorul din rândul practicienilor în insolvenţă autorizaţi potrivit legii. Remunerarea lichidatorului se face din averea persoanei juridice sau, în cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare constituit potrivit legii. (2)O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Art. 47911 Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Art. 47912 Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice (1)O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive: a) Oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul comerţului; b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial; c) altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate. (2)O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Art. 47913 Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Art. 47914 Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau a difuzării hotărârii de condamnare (1)Un extras al hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată. (2)Un extras al hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a asigura difuzarea hotărârii în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă. (3)Persoana condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii executării afişării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executare. (4)O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime, sau un extras al acesteia se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Art. 47915 Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanei juridice (1)În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanţa de executare aplică dispoziţiile art. 712alin. 2 sau, după caz, art. 713alin. 2 ori 3 din Codul penal. (2)Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către judecătorul delegat al instanţei de executare ori de către organele cărora li s-a comunicat hotărârea definitivă de condamnare a persoanei juridice, potrivit art. 47911–47914. (3)Persoana juridică este citată la judecată. (4)Participarea procurorului este obligatorie. (5)După concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice condamnate, instanţa se pronunţă prin sentinţă. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Capitolul II
PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI

Art. 480 Dispoziţii generale Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările din prezentul capitol şi din secţiunea IV1 a cap. I din titlul IV al părţii generale. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 481 Persoanele chemate la organul de urmărire (1)Când învinuitul sau inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul. (2)Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală. (3)Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate în alin. 1 şi 2 nu împiedică efectuarea acelor acte. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 482 Referatul de evaluare a minorului (1)În cauzele cu învinuiţi sau inculpaţi minori, procurorul care supraveghează sau, după caz, efectuează urmărirea penală poate să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. (2)În cauzele cu inculpaţi minori, instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii, cu excepţia cazului în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor alin. 1, situaţie în care dispunerea referatului de către instanţă este facultativă. (3) Abrogat. (4)Referatul de evaluare se realizează în conformitate cu structura şi conţinutul prevăzute de legislaţia specială ce reglementează activitatea serviciilor de probaţiune. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 31/2008 – privind modificarea art. 482 din Codul de procedură penală din 19 martie 2008, M. Of. 224/2008; Ordonanţă de urgenţă nr. 31/2008 – privind modificarea art. 482 din Codul de procedură penală din 19 martie 2008, M. Of. 224/2008; Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 483 Compunerea instanţei (1)Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competenţă obişnuite, de către judecători anume desemnaţi potrivit legii. (2)Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alineatului precedent rămâne competentă să judece şi face aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. (3)Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 484 Persoane chemate la judecarea minorilor (1)Abrogat. (2)La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului, părinţii acestuia sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă. (3)Persoanele arătate în alineatul precedent au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. (4)Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006; Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Art. 485 Desfăşurarea judecăţii (1)Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe. (2)Şedinţa nu este publică. La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele arătate în articolul precedent, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. (3)Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl ascultă poate dispune îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului.

Art. 486 Inculpaţi minori cu majori Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, instanţa judecă în compunerea prevăzută în art. 483 şi după procedura obişnuită, aplicând însă cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile cuprinse în acest capitol. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006;

Art. 487 Executarea mustrării (1)În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. (2)Când din orice împrejurări măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citându-se totodată părinţii, ori dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul.

Art. 488 Punerea în executare a libertăţii supravegheate (1)Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsură se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată, dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă. (2)Când punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent.

Art. 489 Revocarea şi înlocuirea libertăţii supravegheate Revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele prevăzute în art. 108 din Codul penal, cu excepţia cazului când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, precum şi înlocuirea libertăţii supravegheate se dispun de instanţa care a pronunţat această măsură.

Art. 490 Internarea minorului (1)În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul. (2)Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului. (21)În vederea punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. (22)Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru de reeducare nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite centrului de reeducare în care se va face internarea. (3)Copia de pe hotărâre se predă centrului de reeducare în care minorul este internat. (4)Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Art. 491 Schimbări privind măsura internării (1)Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanţă pe minor. (2)Aceeaşi instanţă este competentă să dispună ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii internării într-un institut medical-educativ.

Art. 4911 Amânarea sau întreruperea executării măsurii internării Executarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare poate fi amânată sau întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 453 şi 455.

Art. 492 Revocarea măsurilor luate faţă de minor Revocarea sau menţinerea măsurilor educative, precum şi a măsurii liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, sau dintr-un institut medical-educativ, când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, se dispune de instanţa competentă să judece acea infracţiune.

Art. 493 Dispoziţii privind apelul şi recursul Dispoziţiile art. 483–489 se aplică în mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la infracţiuni săvârşite de minori.

CAPITOLUL II1
Procedura dării în urmărire

Art. 4931 Darea în urmărire (1)Darea în urmărire se solicită şi se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătoreşti. (2)Darea în urmărire se solicită şi se dispune în următoarele cazuri: a) nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită; b) persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care executa măsura internării medicale; c) în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există date că se află în România. (3)Darea în urmărire se solicită de: a) organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurilor prevăzute în alin. 2 lit. a); b) administraţia locului de deţinere, centrul de reeducare sau unitatea medicală prevăzută în alin. 2 lit. b); c) procurorul competent potrivit legii, în cazul prevăzut în alin. 2 lit. c). (4)Darea în urmărire se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române. (5)Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze paşaportul, care au obligaţia să refuze eliberarea paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul pe durata măsurii, precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn. (6)De asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie: a) celui în faţa căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii; b) parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire.

Art. 4932 Urmărirea (1)Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, care vor desfăşura, la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi prindere a persoanei urmărite. (2)Instituţiile publice sunt obligate să sprijine, în condiţiile legii şi conform competenţelor legale, organele de poliţie care efectuează urmărirea unei persoane date în urmărire. (3)Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfăşurată de organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, supravegherea activităţii de urmărire este efectuată de procurori anume desemnaţi din cadrul structurii competente care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză. (4)În celelalte cazuri activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei de executare ori al altei instanţe competente potrivit legii speciale.

Art. 4933 Activităţi ce pot fi efectuate în procedura urmăririi (1)În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi: a) interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi alte înregistrări; b) reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor; c) percheziţia; d) ridicarea de obiecte şi înscrisuri; e) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora. (2)Activităţile prevăzute în alin. 1 lit. a)–c) pot fi efectuate numai cu autorizarea: a) instanţei de executare, în cazurile prevăzute în art. 4931alin. 2 lit. a) şi b); b) unui judecător al instanţei competente potrivit legii speciale, în cazul prevăzut în art. 4931alin. 2 lit. c). (3)Activităţile prevăzute în alin. 1 lit. d) şi e) pot fi efectuate numai cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. De asemenea, procurorul poate dispune să i se transmită înscrisuri, documente bancare, financiare sau contabile.

Art. 4934 Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijoc electronic de comunicare în procedura urmăririi (1)Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare în procedura urmăririi se dispun, la propunerea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire, dacă instanţa apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate. (2)Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei competente, iar în lipsa acestuia, de către judecătorul desemnat de acesta şi poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană, pentru prinderea unei persoane urmărite nu poate depăşi 120 de zile în aceeaşi cauză. (3)Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei, dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanţa care a emis autorizaţia. (4)Autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: motivele care justifică măsura; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea. (5)Procurorul procedează personal la efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal. (6)În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire a persoanei date în urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 11, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore. (7)În termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 6, procurorul prezintă ordonanţa, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările şi înregistrările efectuate şi un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanţa este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile alin. 4. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie judecătorului. (8)Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care nu contribuie la identificarea, localizarea sau prinderea persoanei date în urmărire se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi pot fi transmise pentru consultare procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei, la solicitarea acestora. După prinderea persoanei urmărite, acestea vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. (9)Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care contribuie la identificarea, localizarea sau prinderea persoanei date în urmărire sunt certificate, conform art. 913alin. 1 şi 2, de procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. După prinderea persoanei urmărite, procesele-verbale de redare, împreună cu suportul pe care acestea sunt fixate, se transmit judecătorului care a emis autorizaţia şi se arhivează la sediul instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat numai cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei. (10)Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate, din cuprinsul cărora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, certificate în condiţiile alineatului precedent, sunt transmise, împreună cu suportul original, de îndată parchetului competent şi pot fi folosite ca probe.

Art. 4935 Alte înregistrări Dispoziţiile art. 4934se aplică în mod corespunzător şi în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere.

Art. 4936 Punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora în procedura urmăririi (1)În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire, procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea poate dispune punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile. (2)Măsura poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a supravegherii conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora, cu privire la aceeaşi persoană, pentru prinderea unei persoane urmărite nu poate depăşi 120 de zile în aceeaşi cauză. (3)Procurorul dispune încetarea imediată a activităţii de supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora, dacă nu mai există motivele care au justificat-o.

Art. 4937 Revocarea urmăririi (1)Urmărirea se revocă în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire. (2)Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române, care se transmite în copie, de îndată: a) parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire; b) organelor competente să elibereze paşaportul şi organelor de frontieră. (3)Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire dispune, de îndată, încetarea imediată a activităţilor de supraveghere luate conform art. 4934–4936. modificat de Ordonanţă de urgenţă nr. 60/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Capitolul III
PROCEDURA REABILITĂRII JUDECĂTOREŞTI

Art. 494 Instanţa competentă Competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.

Art. 495 Cererea de reabilitare (1)Cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului. (2)În cerere trebuie să se menţioneze: a) adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa acesteia; b) condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare; c) localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; d) temeiurile cererii; e) indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii. (3)La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condiţiile reabilitării.

Art. 496 Măsuri premergătoare Preşedintele instanţei, fixând termenul pentru soluţionarea cererii de reabilitare, dispune citarea petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare o consideră că ar fi necesară, ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte hotărârea de condamnare şi cere o copie de pe fişa cu antecedente penale ale condamnatului.

Art. 497 Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de formă (1)Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă în următoarele cazuri: a) când a fost introdusă înainte de termenul legal; b) când lipseşte menţiunea prevăzută în art. 495 alin. 2 lit. a) şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare; c) când lipseşte vreuna din menţiunile prevăzute în art. 495 alin. 2 lit. b)–e) şi petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării. (2)În cazul prevăzut la lit. a), cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal, iar în cazurile prevăzute la lit. b) şi c), oricând.

Art. 498 Soluţionarea cererii La termenul fixat instanţa ascultă persoanele citate, concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării. Când din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar dacă consideră necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire la comportarea celui condamnat.

Art. 499 Situaţii privind despăgubirile civile (1)Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluţionării cererii, un termen pentru a achita în întregime sau în parte suma datorată. Acest termen nu poate depăşi 6 luni. (2)În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi. (3)Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se modifică prin hotărârea dată asupra reabilitării.

Art. 500 Suspendarea examinării cererii Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o altă infracţiune săvârşită de condamnat, examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire.

Art. 501 Recursul Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă recursului. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 502 Menţiuni despre reabilitare După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea pentru care s-a admis reabilitarea.

Art. 503 Anularea reabilitării (1)Anularea reabilitării se hotărăşte la cererea procurorului, de către instanţa prevăzută în art. 494. (2)Procedura prevăzută pentru soluţionarea cererii de reabilitare se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii de anulare.

CAPITOLUL IV Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal

Art. 504 Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei (1)Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. (2)Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. (3)Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). (4)Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Art. 505 Felul şi întinderea reparaţiei (1)La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. (2)Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistentă socială şi medicală. (3)Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate. (4)Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Art. 506 Acţiunea pentru repararea pagubei (1)Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa. (2)Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504. (3)Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. (4)Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru. (5)Hotărârea este supusă numai recursului. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010;

Art. 507 Acţiunea în regres În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 506, cât şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune, este obligatorie. modificat de Lege nr. 356/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, M. Of. 677/2006; modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Capitolul V
PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARIŢIE A ÎNSCRISURILOR JUDICIARE

Art. 508 Constatarea dispariţiei înscrisului (1)În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul sau înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui. (2)Pe baza procesului-verbal se procedează potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol.

Art. 509 Obiectul procedurii speciale (1)Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă sau instanţa de judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut. (2)Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa consideră necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac.

Art. 510 Efectuarea procedurii speciale (1)Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare. (2)Când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanţă de judecată, altele decât cele arătate în alineatul precedent, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut.

Art. 511 Înlocuirea înscrisului (1)nlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri pentru obţinerea copiei. (2)Copia obţinută ţine locul înscrisului original până la găsirea acestuia. (3)Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta.

Art. 512 Reconstituirea înscrisului (1)Când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la reconstituirea acestuia. Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea. (2)În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probă. (3)Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire penală confirmată de procuror sau prin hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor. (4)Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.

Capitolul VI
ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ

Secţiunea I
Dispoziţii generale

Art. 513 Condiţiile şi modalităţile de realizare Condiţiile şi modalităţile de realizare a asistenţei judiciare internaţionale în materie penală sunt cele stabilite prin dispoziţiile cuprinse în legea specială şi în prezentul capitol, dacă prin convenţiile internaţionale nu se prevede altfel. modificat de Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003; Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Secţiunea II
Comisia rogatorie

Art. 514 Comisia rogatorie în străinătate Abrogat. modificat de Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Art. 515 Transmiterea comisiei rogatorii Abrogat. modificat de Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Art. 516 Valabilitatea actului efectuat Abrogat. modificat de Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Art. 517 Comisia rogatorie din străinătate Abrogat. modificat de Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Art. 518 Condiţiile de prezentare a materialelor Abrogat. modificat de Lege nr. 704/2001 – privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 3 decembrie 2001, M. Of. 807/2001;

Secţiunea III Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine

Art. 519 Cazuri de recunoaştere Abrogat. modificat de Lege nr. 302/2004 – privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală din 28 iunie 2004, M. Of. 594/2004;

Art. 520 Condiţii de recunoaştere Abrogat. modificat de Lege nr. 302/2004 – privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală din 28 iunie 2004, M. Of. 594/2004;

Art. 521 Recunoaşterea pe cale principală Abrogat. modificat de Lege nr. 302/2004 – privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală din 28 iunie 2004, M. Of. 594/2004;

Art. 522 Executarea dispoziţiilor civile Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.

SECŢIUNEA IV Rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare

Art. 5221 Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare (1)În cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. (2)Dispoziţiile art. 404–408 se aplică în mod corespunzător. modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; modificat de Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010; Lege nr. 281/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, M. Of. 468/2003;

Dispoziţii finale

Art. 523 Termenii explicaţi în Codul penal Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Legea de procedură penală.

Art. 524 Prezentul cod intră în vigoare pe data de 1 ianuarie 1969. NOTĂ: Potrivit art. III din Legea nr. 141/1996, prevederile din prezentul cod referitoare la pedeapsa complimentară a confiscării averii, cu excepţia art. 406 alin. 3 şi art. 461 alin. 3, se abrogă.

Note de subsol: Republicat în temeiul art. IV din Legea nr. 141/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Codul de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 145–146 din 12 noiembrie 1968 şi a mai fost republicat în Buletinul Oficial nr. 58–59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973. Prezentul cod se va abroga începând cu data de 1 februarie 2014. A se vedea Decizia nr. 14/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în MO nr. 849/2012. Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1483/2011, dispoziţiile art. 3201alin. 1 sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile. A se vedea art. XI al OUG nr. 121/2011. A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 206/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350/2013, care admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Veronica Aneta şi Oana Dămoc în Dosarul nr. 23.556/245/2011 al Judecătoriei Iaşi – Secţia penală, având ca obiect dispoziţiile art. 4145alin. 4 şi constată că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate“ prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010 este neconstituţională.